default-logo

Europa mea: Să celebrăm dar să şi reflectăm

Statul elen modern împlineşte 200 de ani. Este motiv de bucurie dar şi de reflecţie. Este şi timpul stabilirii unor noi obiective.

„Ia spune, eşti mândru că eşti grec?”. Din când în când mi se pune această întrebare, mai ales atunci când scriu critic despre evenimente din Grecia, în calitatea mea de ziarist. Răspunsul nu este simplu. Sunt de regulă mândru de ceea ce reuşesc prin puterile mele. De exemplu de un articol sau altul. Sunt de asemenea mândru că am reuşit să-mi termin studiile de drept, în ciuda notelor lamentabile pe care le-am obţinut în primele semestre. Sunt eu mându că sunt grec? Asta au hotărât alţii pentru mine. Să fiu eu mândru de asta?

Şi totuşi, această zi de 25 martie mă umple de mândrie.

Grecia aniversează 200 de ani de la proclamarea independenţei. A fost posibilă în urma unei victorii militare asupra Imperiului Otoman, cu mult mai puternic. Potrivit vorbelor lăsate din bătrâni, lupta pentru libertate a debutat pe 25 martie 1821. Dar, în ciuda vitejiei luptătorilor pentru neatârnare, slab înarmaţi şi înregimentaţi în grupări rivale, fără sprijinul diplomatic şi, ocazional, militar, oferit de Franţa, Marea Britanie şi Rusia, victoria nu ar fi fost posibilă.

Rămas bun, naţionalism romantic

Această perspectivă a fost multă vreme repudiată în Grecia. Mult mai atrăgător părea să fie mitul fondator al curajoşilor rebeli, care prin forţele proprii, cu binecuvântarea Bisericii Ortodoxe strămoşeşti, l-au alungat pe ocupant. Următoarea lor faptă de vitejie trebuia să fie „Megali Idea”, marea idee, adică încercarea de restabilire a gloriosului Imperiu Bizantin, sau măcar includerea capitalei acestuia, Contantinopole / Istanbul, în statul elen modern.

Evident, trecutul exercită o atracţie aparte, mai ales când prezentul nu are mult de oferit. Nici nu şi-au dobândit bine libertatea, şi grecii au început să spere într-un nou Bizanţ. Puţin mai târziu bulgarii au început să lupte pentru o Bulgarie Mare iar în anii 1890 s-a propagat în Balcani ideea Serbiei Mari. În clipa de faţă, unii turci visează la renaşterea Imperiului Otoman.

Haideţi să fim serioşi: nici nu dispunem de atâta loc în Europa! În plus, este important să studiem cu ochi critic propria noastră istorie. Probabil că fac parte din prima generaţie de elevi greci care au vorbit la ore relativ deschis despre greşeli, vise deşarte şi chiar masacre, comise în lupta cu turcii. De exemplu despre lupta de la Tripolis, din septembrie 1821. Atunci rebelii au cucerit, după un îndelungat asediu, cel mai mare oraş din Pelopones şi au ucis toţi locuitorii turci, inclusiv femei şi copii. Multă vreme nu s-a putut afla nimic despre asta din manualele şcolare.

Pierderi mari pe front

Pentru a-şi lua adio de la „Marea Idee”, elenii au trebuit să plătească un preţ uriaş. Mai întâi războiul de expansiune din 1897 împotriva otomanilor s-a soldat cu înfrângerea militară a Greciei, care a fost nevoită să plătească ulterior şi mari despăgubiri de război. Apoi, a existat războiul eleno-turc din 1919-1921, care a debutat glorios din perspectivă grecească, dar care s-a soldat cu o severă înfrângere şi cu alungarea întregii populaţii greceşti din oraşul-port Smyrna (Izmir).

Sperăm că prin Acordul de la Lausanne, încheiat în 1923, istoria şi-a dat verdictul definitiv. Toate părţile au făcut sacrificii mari. S-a făcut schimb de populaţie, astfel că milioane de greci şi de turci s-au văzut nevoiţi să-şi părăsească gospodăriile şi locurile natale. În Asia Mică s-a încheiat în acest fel definitiv o prezenţă grecească de 3000 de ani. În schimbul tuturor acestora, turcii au renunţat la ambiţiile lor în Marea Egee.

Lupta perpetuă împotriva feudalismului

Insurecţia din 1821 este percepută de numeroşi greci şi ca o revoluţie socială. Nu în ultimul rând miza a fost înlăturarea neajunsurilor care aveau legătură cu „omul bolnav de la Bosfor”, şi care, probabil, i-au grăbit, în cele din urmă, sfârşitul. Este vorba de structuri autoritare, de măsuri represive arbitrare împotriva celor cu alte convingeri, feudalism şi lipsa separaţiei între stat şi religie. Dominaţia otomană care a durat aproape 400 de ani i-a decuplat pe greci de epoca iluminismului din vestul Europei şi a întârziat ascensiunea burgheziei, dacă nu cumva a împiedicat-o total.

Astăzi Republica Elenă pare mai ancorată decât oricând în lumea occidentală. Dar bătălia pentru un stat modern cu cetăţeni demni şi instituţii puternice încă nu s-a dat. Scena politică şi economia sunt în continuare paralizate de structuri feudale. Familii puternice şi dinastii de politicieni au în continuare un cuvânt greu de spus. Astfel, mai sunt multe de făcut.

În ce mă priveşte, pe 25 martie am fluturat drapelul elen şi am visat la una şi alta. Nu am visat la Istanbul ca nouă capitală elenă, ci la o republică luminată, care oferă cetăţenilor mai mult decât le pretinde. Am visat la un stat pentru care performanţa este mai importantă decât originea şi la un viitor european comun, pe care îl decidem împreună. Nu este aceasta „Marea Idee” care ne face pe toţi să ne simţim mândri? 

dw.com

 
 
Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.