default-logo

Lecţia de istorie:  27 martie 1918

În viaţa fiecărui popor există clipe care fac să strălumineze întreaga lui istorie. Pentru noi, basarabenii, această zi e 27 martie 1918, când Dumnezeu ne-a făcut şi un pic de dreptate. În urma operaţiunilor militare din timpul primului război mondial jumătate din teritoriul României era ocupat de trupele germane. Dar anume atunci a bătut ora astrală a neamului românesc.

Bunicii şi părinţii noştri au dat dovadă de voinţă şi putere sufletească.

Şi au izbândit.

Visul neamului românesc de a locui în hotarele sale fireşti ţinea de secole.

Nenorocul românilor de a avea vecini pofticioşi de pământuri străine, fiind situaţi de veacuri între cele trei imperii: ţarist, otoman şi habsburgic, au încetinit procesul firesc de a crea împreună un stat mare şi puternic.

Până la 1918 mai mulţi români locuiau în ţările din jurul României decât în România însăşi.

Nicolae Iorga avea să observe cu amărăciune: „România e unicul stat din lume înconjurat de români”.

Înaintaşii noştri de la 1918 au reuşit, pentru că au fost uniţi. Începând cu Partidul Naţional Moldovenesc, creat la 3 aprilie 1917 de cărturarul Paul Gore, continuând cu „cohortele basarabene” întrunite în Comitetul Ostaşilor Moldoveni sau cu Congresele învăţătorilor, studenţilor, ţăranilor, preoţilor etc., acţiunile înaintaşilor noştri au dus la o realizare firească, culminând cu crearea Sfatului Ţării la 21 noiembrie 1917, care va adopta la 2 decembrie 1917 Declaraţia cu privire la crearea Republicii Democratice Moldoveneşti.

Imediat bolşevicii întruniţi în Secţia de front (Front-otdel) a Rumcerodului (comitetul executiv al sovietelor Frontului român) anunţă lupta lor pe viaţă şi pe moarte contra tinerei republici.

La 6 ianuarie 1918 acesta adoptă următoarea hotărâre:

„1. Arestarea Directorilor Generali şi ai fruntaşilor moldoveni din Sfatul Ţării, a ofiţerilor-comandanţi de unităţi moldoveneşti şi ai fruntaşilor nobilimii basarabene şi trimiterea lor la Odessa, unde să fie executaţi.

  1. Lichidarea Sfatului Ţării şi expedierea arhivei la Moscova.

Mobilizarea pe teritoriul Basarabiei, evacuarea tuturor depozitelor de materiale şi furaje din Chişinău şi alte oraşe – la Odessa, în termen de 72 de ore.”

Fruntaşii basarabeni umblă fugari prin pădurile Basarabiei, se ascund prin sate, unii trec Prutul. Ucraina îşi proclamă independenţa la 2 ianuarie 1918, având şi ea pretenţii asupra teritoriului Basarabiei, „alcătuită 90 la sută din etnici ucraineni”.

Armatele lui Mahno sunt gata să treacă Nistrul, ca s-o anexeze.

În acelaşi timp situaţia Basarabiei se agravează din cauza „intenţiilor Puterilor Centrale de a fărâmiţa Basarabia, împărţind-o între Austria (partea de nord), Ucraina (partea centrală) şi Bulgaria (sudul Basarabiei).

Unica ieşire din situaţie pentru politicienii basarabeni ai momentului este unirea cu Patria-mamă România. Sfatul Ţării cere ajutor de la Armata Română şi deşi aceasta se afla într-o situaţie delicată pe frontul din Moldova, trupe româneşti trec Prutul, la 13 ianuarie 1918 acestea ajungând la Chişinău.

În ţară e instalată ordinea, jafurile şi anarhia bolşevică, numite „svoboda” („slobodă”), cu sigla cărora ostaşii ruşi incendiaseră conace, biserici, împuşcară sute de oameni nevinovaţi (între aceştia cărturarii Murafa şi Hodorogea) încetează.

La 27 martie 1918 şedinţa Sfatului Ţării, prezidată de Ion Inculeţ votează Unirea Basarabiei cu România.

Un cuvânt hotărâtor a avut de spus marele nostru compatriot Constantin Stere, între altele el a menţionat:

„Poporul român n-a venit în Basarabia din afară, el aici s-a născut. Noi n-avem unde ne duce şi pe noi nimeni nu ne poate alunga din casa noastră…”.

Declaraţia de Unire a fost citită de Ion Buzdugan:

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut şi Nistru, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de Neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu Mama sa România”.

De multe ori mă întreb: de ce înaintaşii noştri de la 1918 au izbândit, iar noi, cei de la 1990, 1991, 1992 – nu? Să fi avut ei mai mult noroc, să fi fost aceştia mai bine pregătiţi, mai patrioţi?!

Nu cred.

Cred însă că dânşii au reuşit pentru că erau mai uniţi, au ştiut ce vor şi au manifestat cu toţii o voinţă.

Orgoliile, intrigile, invidiile, interesele personale ale politicienilor sau ale celora care s-au trezit ori s-au „făcut” politicieni peste noapte, le-au jucat festa, ajutându-i să rateze o şansă, dar şi un ideal.

Istoria nu oferă prea dese ocazii unui popor pentru a se împlini.

Momentul Unirii cu Ţara a fost ratat de cei în mâinile cărora ne-am oferit destinele.

Dar eu sunt sigur că el se va repeta.

Ne va găsi oare acesta măcar atunci ceva mai pregătiţi?!

Sau ne va sancţiona iarăşi, încă pentru un secol sau alte decenii bune, ca pe nişte elevi cu lecţia etern neînvăţată”?!

28 martie 2002

Nicolae DABIJA / UZPR Chișinău

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*