Structura partidelor politice semnalează birocratismul procesului de naştere a pluripartidismului, predominanta cantităţii în dezavantajul calităţii, ca şi consecinţele politice şi sociale ce s-au făcut simţite.
Deficitul de profunzime şi seriozitate a clasei politice a împietat hotărârea şi cârmuirea eforturilor asupra intereselor fundamentale ale ţării, a marilor probleme care ar fi permis elaborarea unei concepţii clare privind realizarea reformei şi intrarea României în familia statelor democratice.
„Interesul practic pentru patria noastră ar consta, cred, în înlăturarea teoretică a oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine, care nu sunt altceva decât organizaţii specifice ale societăţii omeneşti în lupta pentru existenţă, care pot fi preluate în principiile lor generale, dar a căror cazuistică trebuie să rezulte în mod empiric din relaţiile dintre popor şi ţară. Nu mă pot pronunţa acum mai pe larg asupra acestui subiect, el mi-a ocupat însă cea mai mare parte din cugetarea proprie şi din studii.” (Eminescu, Opere, vol. XVI, p. 46).
Ar fi incorect să considerăm că ar dăinui în România o anumită oboseală faţă de politică, aşa cum se dovedeşte ea tot mai nuanţat în ţări din vestul Europei. Convingerea populară de respingere al politicii observată ca expresie manierată a corupţiei, ca limbă de lemn, ca făţărnicie instituţionalizată, ca exerciţiu exclusiv a celor înflăcăraţi, lipseşte aici, chiar dacă se întâmplă ca prezenţa la urne să fie cu regularitate foarte scăzută.
Actul politic s-a caracterizat prin inconsecvenţă, neclaritate şi în final, prin lipsă de eficcacitate. Ca urmare în opinia publică politicul a fost redus doar la funcţia sa electorală ce a avut ca efect scăderea constantă a autorităţii şi a credibilităţii politicului.
Iresponsabilitatea actului politic, criza clasei politice, lipsa experienţei democratice a politicienilor, abandonarea principiilor şi valorilor morale, conjugate cu complexitatea tensionată a tranziţiei au condus la o adevărată restauraţie a politicianismului interbelic.
Se confirmă în România o autentică şi nefalsificată ”democratizare” a accesului la resurse, în sensul că provenienţa persoanei, nivelul ei de pregătire profesională, calităţile proprii nu mai au nici o importanţă. Diplome, funcţii, contracte se pot obţine toate după alte reguli decât cele oficiale. Din această perspectivă discursul anti-corupţie pare expresia adversităţii unor neadaptaţi, iar critica marxistă de clasă nimereşte mereu în gol. Nu mai există clase propriu-zise cu fizionomia lor proprie, ci mai curând reţele de interese personale, care traversează societatea în toate sensurile.
„Părerea mea individuală, în care nu oblig pe nimeni de-a crede, e că politica ce se face azi în România şi dintr-o parte şi dintr-alta e o politică necoaptă, căci pentru adevărata şi deplina înţelegere a instituţiilor noastre de azi ne trebuie o generaţiune ce-avem de-a o creşte de-acu-nainte. Eu las lumea ca să meargă cum îi place dumisale – misiunea oamenilor ce vor din adâncul lor binele ţării e creşterea morală a generaţiunii tinere şi a generaţiunii ce va veni. Nu caut adepţi la ideea cea întâi, dar la cea de a doua sufletul meu ţine ca la el însuşi.” G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu , vol. III, p. 44.
Dar urmarea este că ”poporul” însuşi nu se mai autorecunoaşte ca ”popor” opus unei elite sociale, nu mai există contestaţii propriu-zis populare, ci doar revendicări sindicale. Oamenii nu cer drepturi, nu aspiră la o nouă demnitate, nu revendică egalitate, nu se consideră pe sine nedreptăţiţi de politică şi prin urmare nu cer niciodată schimbarea regulilor după care se desfăşoară politica. Revendicările sunt mereu strict limitate la salarii şi pensii. Se explică mai uşor de ce în România dezbaterile constituţionale nu se bucură de nici o atenţie, de ce legile electorale nu interesează pe nimeni, de ce ”metapolitica” în general trezeşte un interes foarte redus. În ultimii ani s-a făcut atât de puţină politică în sensul acesta occidental al termenului încât ea pare încă un discurs abstract inaccesibil şi, după cum succesul atâtora a demonstrat-o, cu totul inutil.
Gazetarul Eminescu era convins că esenţiale, pentru bunăstarea unui popor, sunt adevărul, educaţia, munca, “nu fraze lustruite şi negustorie de vorbe”. Foarte atent la realitatea în care a trăit, Mihai Eminescu a fost un comentator lucid şi obiectiv, interesat deopotrivă de temele “fierbinţi” ale timpului, de controversele politice, de, mai ales, făurirea României Mari, de Marea Unire care se va înfăptui abia în 1918.
Remarcabil este, de exemplu, printre sutele de articole publicate de Eminescu, unul din 12 septemvrie 1878, intitulat “Ca la noi la nimenea”, semnificativ pentru ceva ce pare a fi o “fatalitate” a istoriei noastre şi în care putem vedea, ca într-o oglindă, lumea noastră de azi:
“Proverbul acesta, moştenit din moşi strămoşi – spunea Eminescu – e rezultatul unui dureroase istorii, în cursul căreia poporul nostru, pierzând orice speranţă de îndreptare, ia lucrurile mai mult în bătaie de joc, ca şi când lui Dumnezeu i-ar fi plăcut să drapeze tragedia sorţii noastre cu foarte multe scene comice. Realitatea tragică a vieţii noastre de stat e nespusa mizerie a populaţiunilor de jos, e stoarcerea lor prin nemăsuratele clase improductive, compuse mai cu seamă din străini, e uşurinţa şi lipsa de caracter în viaţa publică, e putrejunea bizantină a puilor de fanarioţi care, sub masca interesului general, fură de sting, fie pe calea diurnelor şi lefilor nemeritate, fie prin arendarea moşiilor statului, fie pe alte mii de căi […] O mulţime de oameni mari se mişcă pe această scenă bizară, pe care toate sunt cu putinţă afară de un singur lucru: onestitatea”.
Aşadar, „mă adresez la puternicii zilei şi le spun: Nu faceţi politică cu pâinea concetăţenilor voştri. Loviţi fără milă toate abuzurile, susţineţi şi încurajaţi munca; veţi avea bunul trai general, veţi obţine progresul, ameliorări în cultură”., Reflecţiunile unui agricultor asupra legei tocmelilor agricole, în Opere, vol. XIII, pag. 52
Mihai Eminescu zugrăvea imoralitatea din societatea acelor vremuri prin intermediul următorului tablou: Există „diferiţi mari oameni de stat care-şi fac din şiretlic şi neadevăr o virtute, apoi o organizaţie întreaga bazată pe minciuna că poporul e cult şi bogat, pe când în realitate e incult şi sărac, o generaţie prezumpţioasă, fără saţiu şi imorală de advocaţi, la care mintea e înlocuită prin viclenie, a căror meserie consistă în a corupe caracterele prin amăgire, a face din negru alb, din alb negru, o lipsă totală de judecată pentru orice formă de cultură care nu corespunde c-un paragraf de lege”., Unul din punctele statornice…, în Opere, vol. X,, pag. 408, 409
Partidul postcomunismului românesc nu este pe deplin încadrabil nici modelului de partid personal, nici celui de partid de lideri. În fapt, credem că este necesară o categorie teoretică nouă, deşi conexă celor două amintite, pentru a explicita specificul fenomenului partidist românesc.
Partidele postcomuniste s-au născut, într-adevăr, ca entităţi politice de tip personal, ca mijloace de putere la dispoziţia liderilor şi susţinătorilor acestora, şi au funcţionat ca atare. Ele au debutat şi au continuat să se dezvolte ca partide puternic personificate, gradul lor de instituţionalizare fiind scăzut.
Partidele româneşti poartă amprenta modului şi contextului în care s-au structurat – Angelo Panebianco, Political Parties: Organization and Power, (Cambridge: Cambridge University Press, 1988). şi, din acest punct de vedere, ele au două caracteristici principale: sunt opera postcomunismului, iar liantul lor este reprezentat de lider şi de anturajul acestuia. În acelaşi timp, prin procesul descentralizării, caracterul personal (personalizat) s-a multiplicat în plan local, având drept rezultat o poliarhizare a partidelor: acestea au rămas entităţi personale, dar persoanele importante au devenit liderii locali. Totodată, anturajului liderului naţional i s-au adăugat cele ale liderilor locali.
Deoarece partidele româneşti postcomuniste sunt fundamentate nu pe legătura cu mediul social, în sens larg, ci pe lider (naţional, mai întâi, şi, apoi, local), ca şi pe anturajul acestuia, le vom numi partide politice de anturaj. Formula pune în evidenţă caracterul personal (personalizat) al partidelor româneşti, dar, mai mult, explicitează modul lor de funcţionare. Aşadar, organizaţile partizane constituite după 22 decembrie 1989 sunt partide politice veritabile (ele satisfac exigenţe formulate de teoreticienii domeniului), chiar dacă nivelul instituţionalizării este unul redus, dar, în acelaşi timp, au dezvoltat o formulă organizatorică sui-generis, adaptată postcomunismului românesc.
Consecinţa principală o reprezintă dezvoltarea unui model partidist în care organizaţiile partizane nu sunt agenţi ai reprezentării sociale, ci grupuri politice a căror existenţă se construieşte în jurul liderului şi al funcţiilor publice de putere, pe care le confiscă.
Scopul lui Eminescu era să acţioneze ca un „chirurg” care elimină „putrejunea bubei noastre naţionale” astfel încât societatea să poată să-şi însănătoşească „corpul statului”. (Eminescu, Opere, vol. XII, p. 320). El se simţea obligat să lovească în nulităţile politice, pentru ca ele să ştie „că nu se pot amesteca nepedepsite în lucruri ce nici sunt în stare să le priceapă”. (Eminescu, Opere, vol. XI, p. 145).
De aceea nu e de mirare că Eminescu a fost acuzat că folosea un limbaj exagerat, chiar injurios. În apărarea sa el răspundea că foloseşte „pentru orice idee expresia cea mai exactă posibilă” şi numai dacă ar dori să glumească „am putea să spunem lucrurile mai cu încunjur”. Eminescu, Opere, vol. XII, p. 319. Dar pentru că „lucrurile la noi nu se petrec cu încunjur” ele trebuiau spuse direct, nu folosind eufemisme.
Viorica Nicolescu / UZPR