(Ultima nuvelă)
(Urmare din numerele trecute)
Cadouri, care s-o facă să uite de inelul lui Ali.
Imediat mi-am imaginat cum îi va sta, călare pe un fugaci negru ca pana corbului, cu vălul de borangic și cu inelul cu litere arabe pe degetul ei.
Și m-am umplut de supărare.
Dar trebuia să mă resemnez.
Ali îmi era frate, iar a-i ceda fratelui tău ceva la care ții foarte mult nu este oare un lucru firesc?
Ajută-mă, Doamne, mă rugam, să-mi birui îndoiala.
Dar Cel de Sus era preocupat de treburi mai importante.
Și nu mă auzea.
De-abia îmi puteam stăpâni fierberea: cu ce ocazie Ali i-a dăruit inelul? Ca dar? S-a logodit cu ea? Într-un joc? Dintr-o prostie?
Au nu trebuia el să înțeleagă că Aișe place și fratelui său, chiar dacă acesta nu-i vorbise niciodată despre asta, și să nu se bage?
Mergeam în galop pe muchia dealului pe lângă Bulboanele Ielelor, când am văzut pe mal calul lui Ali.
Mi-am strunit armăsarul și am auzit… Da, era vocea lui Ali, i-am văzut pentru clipe numărate și creștetul cârlionțat răsărind de asupra apei, înainte ca sirenele cu brațe de liane să-l tragă înapoi, în străfunduri.
„Ajutor!”, am deslușit bine vocea lui. Mă pregătii să mă arunc cu calul în râu, mi-am pipăit pe dată hangerul de la șold, cu care urma să retez lianele ucigașe, ca să-l eliberez din prinsoare pe Ali, fratele meu de cruce. Într-o clipă voi fi lângă el, mă gândii, ca să-l salvez, așa cum m-a salvat și el cândva pe mine.
Dar în momentul imediat următor, când eram gata să sar, în locul unde dispăru tătarul apa Turlei se roti repede-repede licărind ca un inel cu litere arabe…
Și atunci, fără să-mi dau seama ce fac, am lovit ușurel cu pintenii burta calului și am lăsat liber frâul căpăstrului, ca acesta să mă ducă pe cărările din năgara sălbatică, cât mai departe în stepă…
Nicolae Dabija