CÂT ÎNCĂ…. Eminescului

CÂT ÎNCĂ…. Eminescului

 Cât tei mai sunt în astă țară

Și lacuri scânteind prundiș,

Cât luna din înalt coboară

Făcându-și cuib în rămuriș,

 

Cât un luceafăr priveghează

Vecia din înaltul cer,

Și cât o astră săgetează

A bolții-nnegurat mister,

 

Cât fi-vor mări cu țărmuri large

Și-un val izbindu-se de-o stâncă,

Și-n porturi odihnind catarge

Cărăușind pe valuri încă,

 

Și-un codru veșnic legănat

De-un vântișor alintător,

Și stâni la margine de sat

Înveșnicind un delușor,

 

Și plopi răriți și fără soț

Păzind o margine de drum

Și încă descuiate porți

La ai mei români cu suflet bun,

 

Și-un șipot susurând clipite

Și o codană cu-n ulcior

Visând dorinți neîmplinite

În arsul clipelor de dor,

 

Tu fi-vei mierea din cuvinte

Și leacul sufletului nost’,

În mersul nostru înainte

Să nu uităm, cine am fost.

                    *

Ne-om înșira pe a ta urmă,

Și-n umbra sufletului tău,

Înveșnicește-ne în humă,

În lacrimi dae păreri de rău.

 

Și în rotirile-ți prin ceruri

Dintr-un apus în răsărit,

Vecia picu-o cu doruri,

in pământescul tău iubit.

28.01.2020

Mircea Dorin Istrate / UZPR

Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.