Argument
Tema ACTA NON VERBA este ingenioasă, dar și derutantă, abilă chiar șireată că se poate cădea ușor în capcană. De ce? Pentru că, în arta ziaristului, atât acta cât și verba se împletesc până la contopire: activitatea sa include, în mod obligatoriu, cuvântul scris sau rostit. Acestea devin principii care se implică unul pe celălalt.
Dar, s-o luăm cu începutul: care este sensul acestor două cuvinte?
ACTA (pluralul de la lat. ACTUM) semnifică acțiune, activitate, trudă, muncă, fapte, iar VERBA (pluralul de la lat. VERBUM) – vorbă, cuvânt spus sau scris, semnul exterior al gândirii.
Să nu uităm, de asemenea, că „la început a fost Cuvântul și Cuvântul a fost Dumnezeu, iar Dumnezeu a fost Cuvântul” – prin cuvânt înțelegându-se nu doar unitatea lexicală, ci, mai ales, comunicarea. Verb semnifică a doua persoană a Trinității, încarnată în Isus Christos. Logos. Gândind în permanență, se produce verbul care e, în același timp, înțelepciune, dar și cuvântul prin care omul se exprimă (acest cuvânt a fost introdus în terminologia creștină datorită Evangheliei lui Ioan.); Verbum care a dat, în română cuvântul vorbă, pe care unii specialiști îl caută în vechea slavă sau în rusă, de parcă daco-romanii i-au așteptat pe slavi sau chiar pe ruși să împrumute de la ei acest cuvânt, până atunci, vezi Doamne, ei nu comunicau, în limba lor nu exista nici a vorbi, nici vorbă.
Deci, tema propusă e nu numai derutantă, ci și abuzivă, cu o ușoară nuanță de umor, implicând istețime, ingeniozitate, finețe de spirit. De ce cred acest lucru? Pentru că, arta ziaristului nu se poate concepe decât ACTA prin VERBA, manifestarea talentului prin cuvinte scrise sau spuse, prin care transmit „flacăra vieții”. Prin arta de a se exprima, își face cunoscute ideile, constatările, convingerile, atitudinile. Și toate trec prin gândirea și simțirea sa, care se fac cunoscute prin mânuirea condeiului. De altfel, în latină există expresia exire in acta – a deveni public, a ieși în public, așa cum ziaristul „iese în public” (de la public derivă și a publica, publicist, publicistică) în paginile ziarelor și ale revistelor sau pe undele radio.
Drept elogiu acestei teme, consider că i se poate atribui următorul motto : „L‘homme veille et son VERBE incessammeent évoque, perpétue la flamme de vie” (Jules Michelet) [Omul – cuvântul OM poate fi înlocuit cu ziaristul e tot timpul de veghe și, prin cuvântul său, mereu evocator, perpetuează flacăra vieții].
Titlul lucrării noastre poate să pară, inițial, șocant, dar formularea lui conduce la ideea apariției și afirmării umorului în cultura română, sub toate aspectele lui, proces în care presa a avut un rol esențial. Se înțelege că nu se poate vorbi de nașterea, de geneza umorului românesc pentru că el este o trăsătură a românului, ține de fibra sa spirituală și comportamentală. Or, presa, de aproape două veacuri, se constituie în oglinda a „tot ce mișcă-n țara asta”, promovând valori și combătând cu strategie sau cu duritate pamfletară, aspecte sociale nedorite.
Se știe că primele publicații, cele care au deschis brazde pentru presă, în ogorul rândului scris în cultura română, au fost „CURIERUL ROMÂNESC” scos de Ion Heliade Rădulescu, la 20 aprilie 1829, la București și „ALBINA ROMÂNEASCĂ”, apărută la Iași, la 1 iunie, în același an, datorată lui Gheorghe Asachi. Dar puțină lume știe că, înainte de 1 iunie, apăruse la Iași, tot prin strădania lui Gh. Asachi, o revistă care făcea cunoscute publicului știrile comunicate de „stahul” oștirii rusești în timpul războiului ruso-turc: e vorba de „NOVITALE DE LA ARMIE” (Știri din armată), care rămâne în istoricul presei românești prin trei numere apărute în 6, 10 și 17 mai 1829. Gazeta îi ținea la curent pe cititorii români cu noutățile privind luptele ce aveau loc, în mai 1829, în împrejurimile Șumlei. Această publicație are meritul de a fi primul „ziar” din Moldova. Constituie, de asemenea, un câmp de investigație valoros pentru cercetătorii militari, dar și pentru lingviști și istorici literari, prin informațiile pe care le conține și prin evidența luptei pe care ziaristul pionier o dă pentru informarea cititorilor, cu toată lipsa termenilor privind anumite noțiuni. Este o dovadă a faptului că de la însăși nașterea ei, presa își asumă rolul de a pune publicul la curent cu noutăți din orice domeniu care prezintă interes.
De altfel, la verbul a informa, putem adăuga nenumărate sinonime (verbe și expresii înrudite) care oglindesc, de fapt, aria largă a ziaristicii: a pune la curent, a avertiza, a face lumină într-o problemă, a instrui, a învăța, a notifica, a preveni, a afirma, a întreba, a documenta, a exemplifica, a cunoaște etc. etc. Pentru că autorul știrilor/articolelor din publicații se insinuează în aspecte la care nici cu gândul nu gândești. Deci să nu ne mirăm că în primele manifestări gazetărești și scriitoricești se insinuează și umorul, care, ca trăsătură specifică a firii românului atrage cititorii. Debutul îl fac scriitorii: în paginile din lucrările lui Ion Budai-Deleanu (~1760-1820), fiul preotului unit Solomon Budai din Cigmău (Hunedoara), cu a sa „Țiganiada” poate fi socotit unul dintre cei mai mari umoriști români. În lucrarea „Satira latină, studiu istoric, critic și literar” (1855), Alexandru Odobescu precizează: „Încă și mica noastră literatură chiar de la început, a simțit cât de folositor este de a împodobi porțile șovăinde ale societății noastre cu ghimpii comediei și ai satirei…” Literatura română se îmbogățește cu specii noi ale literaturii universale. Încă din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea întâlnim, la Ienăchiță Văcărescu, „stihuri moralicești care se îmbracă un stil epigramatic /…/ dovedind o încercare timidă de filozofare pe marginea viciilor și a virtuțiilor” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Antologia poeziei românești, Ed. Did și Ped., 1974). Alexandru Donici (1806-1866), „cuib de-nțelepciune”, a scris unul dintre primele epitafuri în literatura română:
LA MORMÂNTUL UNUI DOCTOR
Sub piatra asta zace
Un doctor învățat
Cu moartea lui de moarte
Pre mulți el a scăpat
Și Anton Pann (1796-~1854), „fiul Pepelei cel isteț ca un proverb” a așternut pe hârtie „EPITAFUL UNEI MUIERI de către bărbatul ei”:
Aici zace nevastă-mea
din bună norocire,
Zace-atât pentru a mea
cât și a ei liniștire.
O apariție timpurie, în presă, a unui catren, se produce în publicația „PRUNCUL ROMÂN” (cu o viață scurtă de numai un an, 1848), catren de mare circulație atunci, fiind adresat domnitorului) datorat lui Ion Cătina:
Ia-ți lădița și domnița
Și te cară azi din țară
Căci românii nu mai vor
Pe Bibescu Domnitor.
Se poate deduce că, dintre scrierile umoristice, un rol de promotor l-a avut creația versificată, mai ales catrenul – formă literară scurtă, concisă, viitoarea epigramă – cu impact, cu acțiune spirituală forte asupra cititorilor. În mediile literare și în publicații, începe să se folosească curent sintagma stil epigramatic, chiar gen epigramatic (nu în sensul de gen literar propriu-zis), pentru a sublinia stilul care speculează contextul lingvistic, producând ingenioase întorsături ironice, satirice etc. Astfel, în „CONVORBIRI LITERARE” din 1869, Titu Maiorescu, pe lângă faptul că impunea gazetarilor „stil neted, gramatical și ortografic” (cât de actuală este și astăzi această cerință!), se referă și la „TELEGRAFUL” din Sibiu, comentând, în stil epigramatic: „Putem asigura pe d. redactor al Telegrafului că foaia în cestiune apare în interval de câte 15 zile, însă nu la lună, ci la soare, publicându-se dimineața.”
În deceniul în care avea să fie înfăptuită Unirea Principatelor, poeții dau dovadă de un elan nemaiîntâlnit până atunci, manifestat în presă, Grigore Alexandrescu (1810-1885) publică în „CONCORDIA” din 10 martie 1857, poezia „Unirea Principatelor” în care afirmă că românii din Muntenia și din Moldova sunt „Fii ai Romei cei eterne, acești popoli au fost frați și că La răul ce-i apasă nu pot să afle lecuire/Decât numai în Unirea către care sunt chemați/Români, dulce e Unirea!/Ascultați, glasu-i răsună/De la fiii României cere patrie comună!
Creațiile literare, din publicațiile vremii, ale unor scriitori care au avut mare contribuție la progresul literaturii și al limbii române, precum I.H. Rădulescu („Scrieți, băieți, numai scrieți!”), Mihail Kogălniceanu (1817-1891), care îndemna, în „DACIA-LITERARĂ” – 1840 – „Scrieți, băieți, scrieți românește!”), Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu (1819-1890), Vasile Alecsandri (1818 sau 1821-1890), Alexandru Odobescu (1834-1895), au deschis calea spre marea afirmare a literaturii moderne clasice.
Din publicațiile literare dinainte de Unire, nu lipsesc creațiile umoristice, dar ele apar în mod sporadic, deci pot fi socotite drept apariții timpuri ale genului. Pentru maturizarea lor era necesar un climat propice, creat de apariția și înmulțirea presei de umor, care să cuprindă atât creații literare, cât și desene și caricaturi, prin care autorii să-și exprime atitudinea imediată față de realități, persoane sau personalități ale zilei. Dacă presa literară, cu deosebire în prima parte a secolului al XIX-lea, își desfășoară funcția beletristică, îndeplinindu-și un rol eminamente cultural, după cum specifică Paul Cornea (1824-2018) în lucrarea „Reviste literare românești din secolul al XIX-lea”, Ed. Minerva, 1970, p.9, „după Unire, centrul de greutate se schimbă puțin: rolul politic și-l asumă presa de umor”. (s.n.)
Imediat după Unire, la o lună și câteva zile (pe 28 febr. 1859), N.T. Orășeanu (1833-1890), luptător pentru Unirea Principatelor ale cărei evenimente le-a consemnat în „O pagină a vieții mele sau 22,23,24 ianuarie 1859” scoate revista „ȚÂNȚARUL”. Acest neobosit publicist și umorist, care domină, timp de trei decenii, acest gen de presă, e considerat de G. Călinescu ca imitator al lui Pierre Jean de Béranger (1780-1857).
”NICHIPERCEA”, „PEPELEA”, „PĂCALĂ”, dar, mai ales „AGHIUȚĂ” (1863) al lui Hașdeu și „GHIMPELE” (1866) constituie tot atâtea trepte de afirmare a literaturii de umor. Personajul principal din încercarea dramatică a lui Iorgu Caragiale, Raicu, face referire la „ȚÂNȚARUL” („Țânțarul mă înnebunește, să fie blagoslovit osul celui care l-a născocit că știu că încalte biciuiește pe toți a dracului”) (Cf. Ștefan Cazimir, Caragiale. Universul comic, E.P.L.,1967). „GHIMPELE” este publicația în care debutează I.L. Caragiale, în 1872. Între ȚÂNȚARUL și „MOFTUL ROMÂN” (1893) sau „MOȘ TEACĂ” (1895), perioadă în care gazetăria umoristică devine îndeletnicire de scriitor, apar nenumărate publicații de acest gen. Printre acestea, există reviste scrise după tipicul celor franțuzești sau chiar în limba franceză. Menționăm titlul „ȘARI VARI ROMÂN” (15 ian. 1865-12 martie 1866), inspirat după cel al revistei din Paris „CHARIVARI” [harababură, scandal, vacarm]. Ulysse de Marsillac – primul profesor de Franceză de la Universitatea din București (1864), redactor al cotidianului „L‘INDẾPẾNDANCE ROUMAINE”, scoate revista de umor în franceză „LES ĆANCANS DE LA SEMAINE” (14 febr. – 2mai 1870). Și Frédéric Damé, prim-redactor la „L‘INDẾPẾNDANCE ROUMAINE”, scoate în 1884, revista „LE BOSSU” [cocoșatul], titlu care ne trimite la expresia franțuzească rire comme un bossu [a se strica de râs, a se cocoșa de-atâta râs], precum și la convingerea francezului că le bossu e un om șiret, dar plin de spirit.
Tot prin intermediul acestor reviste se impune altă creație umoristică, și anume caricatura. După Henric Trenk (1818-1892), pictor și grafician născut în Elveția, stabilit în Transilvania, apoi la București (1851), care-și împrăștie talentul în revistele de umor, începând cu „ȚÂNȚARUL” până în 1861 (când e luat de Odobescu pentru a întocmi un album cu mânăstirile din Oltenia), se face remarcat C. Alexandre de la „ȘARI VARI ROMÂN”, care-și notează desenele ALEX1, ALEX2… (precum caricaturistul de la revista pariziană omologă: CHAM1… CHAM65 – etc.), dar și Dembițki (de la „GHIMPELE” și „DRACUL”). Caricatura e propulsată pe trepte artistice superioare de Constantin Jiquidi (1865-1899), cel care avea să realizeze ciclul „Profiluri parlamentare”, „Tipuri din țară” și care și-a făcut ucenicia la „GHIȚĂ BERBECU” (1887) și la „FOARFECA” (1888), dând apoi strălucire revistelor „MOFTUL ROMÂN” și „MOȘ TEACĂ” (1895-1901) cu linia sa inconfundabilă și cu spiritualitatea textului ce amplifică efectul imaginii.
Presa de umor din Transilvania publică de timpuriu catrene. Iată o adevărată epigramă, pentru acel timp, publicată în „CALENDARIULŬ UMORISTULUI”, Pesta, 1866, p.59:
Adevăruri mari
Toată fata a bănoasă
Este și frumoasă
Dar nu toată fata frumoasă
Este și bănoasă
Înflorirea presei, conținând texte umoristice și caricaturi, prezintă o deosebită importanță pentru acumulările literare propice epigramei. Totodată, aceste apariții contribuie la emanciparea stilului jurnalistic în general. Acest gen de publicații asimilează toate influențele și generează alte influențe, prezintă noutatea și ingeniozitatea ca surprize care șochează și atrage, țese canavaua pe care se vor broda florile epigramei românești. În această presă se întâlnesc toate mijloacele artistice specifice comicului, atât ca manieră și viziune a realității, cât și ca figuri de stil – ca ironia cu diversele ei nuanțe, inclusiv ironia învăluită în umor, umorul, satira, persiflarea, chiar bășcălia sau jocul de cuvinte, hipocoristicele, sinonimia aparentă, antonimia, calamburul, anagrama etc. – critica fiind nota esențială a acestor publicații. Încă din 1855, în „Satira latină, studiu istoric, critic și literar”, Alexandru Odobescu precizează: „Încă și mica noastră literatură, chiar de la început, a simțit cât de folositor este a îmboldi porțile șovăinde ale societății noastre cu ghimpii comediei și ai satirei…” Prin arma râsului (Castigat ridendo mores), ele își iau în serios rolul de a ridiculiza nedreptatea și moravurile, în speranța îndreptării lor. Încă de la început, aceste publicații au fost dominate de spiritul de șicană și, chiar dacă azi nu ne mai stârnesc râsul, ne dezvăluie o societate în desfășurarea ei, cu oameni vii care-și trăiesc urcușul sau coborâșul. Presa umoristică devine repede un adevărat mijloc de manifestare a ironiei politice, nefiind iertat nici aspectul fizic al persoanelor publice. În paginile ei, se reflectă direct orientarea românilor spre Franța, spre cultura acestei țări, influența acestei orientări accentuându-se datorită favorizării Unirii noastre, Austria și Prusia fiind socotite potrivnice. Spiritul acid și malițios al francezilor, îmbinat cu hazul românesc și bășcălia balcanică, se face simțit din plin în aceste publicații. Preferința pentru tot ce vine din Franța este și o reacție împotriva germanofiliei (Hașdeu critică revista „CONVORBIRI LITERARE” pentru că publică prea multă literatură germană și deloc franceză).
Preferința pentru umorul versificat se manifestă, la început, îmbrăcând versuri scurte, comparabile cu ale lui Béranger, sugerând ritmul pasului greu al mulțimilor în marș: Să măturăm/Să scuturăm/Și murdării/Și tâlhării/Gunoi și praf/Boier și graf/Și din palate/Și de prin sate. Cu timpul, însă, se impune versul de șapte-opt-nouă silabe, structurate în catren:
Lăsați dinastia-n pace,
Mortăciunea a trăit,
Orice-ați zice, orice-ați face
Mortăciunea-i la sfârșit. („GHIMPELE”)
Presa de umor constituie un document interesant al istoriei noastre din secolul XIX; ea marchează toate evenimentele din viața țării: mersul domniilor, legile votate, viața parlamentară, succesiunea guvernelor, crizele politice, schisma liberală, simpatiile și antipatiile de tot felul, politica externă etc. – un câmp vast de investigație și de inspirație pentru cei cu chemare spre condei isteț. În plus, revistele de umor împrospătează mijloacele literare, aduc inovații stilistice și lingvistice în întreaga literatură, contribuie la perfecționarea figurilor de stil care pe de o parte, vor contribui la modernizarea stilului jurnalistic, pe de altă parte, vor înnobila specia literară care va deveni cea mai gustată – epigrama. Sunt frecvente calambururile pe seama numelor de familie sau de botez. Glumele, calificările umoristice, hipocoristicele circulă în epocă de la o publicație la alta, din presă în literatură și din literatură în presă. Grădișteanu devine Gât-de-ștreang („DRACUL”, 1869), Ion Brătianu, în „PĂCALĂ”, 1860, e Firfiric (subțire la trup ca moneda austriacă), iar clovnul în trecere prin București, Berlicoco, devine Coco Birlic, „cu ochii boboșați”, înaintea „bulbucaților ochi de broască” din Eminescu; Maiorescu devine Mulierescu, în urma procesului în care e acuzat de imoralitate, apoi Titus Livius Minorescu după ce publică „Beția de cuvinte”, Hohenzollern e numit, în CALENDARUL GHIMPULUI, Hopânțoler, Sigmaringen e răstălmăcit de Orășanu în Sâc-Marițo. Ghedem (G. Dem. Teodorescu) pune întrebări incomode „Fratelui Scarlat” (noul domnitor e numit Șarlă sau Scarlat), în „GHIMPELE” din 1870, în legătură cu banii cheltuiți cu bătăușii care vor fi folosiți și în alegeri:
Frate Scarlate De mândrii gălbenași
Din țară sunt luate Ce-ai dat la bătăiași
Acele patru mii Ce-ai dat la zavragii?
Ca nu cumva să existe dubii în legătură cu destinatarul, în săptămâna care a urmat tipărește o așa zisă rectificare:
Unii din cititori Ce oameni cobitori!
Ne spun că au crezut Nici gând noi n-am avut
Că „Fratele Scarlat” Că-n țara noastră toată
Din numărul trecut Nu s-ar afla decât
Un câine scurt de coadă…
E perioada când, în „GHIMPELE”, în 1874 debutează Caragiale, care își manifestă antipatia față de tânărul poet Macedonski, publicând o epigramă adresată „Unui poetastru” despre care aflăm, la republicarea ei, două luni mai târziu, că e vorba de „Tânărul Aamsky” (adică Macedonski – care avea 20 de ani, iar Caragiiale, 22). Iată catrenul:
– Tânărul X… are darul
De-a scrie poezie
– Dar carte ceva știe?
– A-nvățat abecedarul!
Această epigramă, împreună cu două cronici literare (una de atac și alta de contraatac) demonstrează dispoziția războinică a tânărului Caragiale. Pe el îl deranjau zgomotul publicitar al lui Macedonski, aroganța lui, narcisismul, ifosele nobiliare, fronda lui turbulentă.
În presa de umor apare și semnătura lui Ioan Slavici, în „GURA SATULUI” (1872), unde publică anecdote și nuvele umoristice.
Creația de umor se îmbogățește, de asemenea, cu cuplete în stilul de mai târziu al lui Tănase, precum și cu textele pentru „cafenelele căntânde”, care deschid drumul teatrului de revistă.
Ca evenimente de răsunet, din presa de umor din această perioadă, pot fi considerate publicarea pamfletului versificat al lui N.T. Orășeanu „La câinele meu de vânat” (DRACUL, 1870) și a poeziei „La noi e putred mărul” a lui Hașdeu (1838-1907), semnată P.A. Calescu, poezie cu acrostihul „LA CONVORBIRI LTERARE”, găzduită chiar de revista purtând acest titlu (oferindu-i-se, apoi, spațiu de onoare și în „GHIMPELE”), și a poeziei „Cucuvaia” (GHIMPELE, 1871) care atrage cele mai drastice măsuri împotriva redactorilor revistei. De altfel, Hașdeu, acest spirit enciclopedic era un satiric care ataca fără menajamente. Din 1863, de când e transferat, ca Profesor, de la Iași la București, își continuă activitatea publicistică, întemeind ziare și reviste cu ecou în epocă, printre care și amintitele „AGHIUȚĂ” (1863-1864) și „SATYRUL” (1866). Odată cu aceste reviste, Hașdeu ridică pe o treaptă superioară pagina de umor. Practică jocul de cuvinte, jonglând cu ariile semantice. Astfel, într-un articol, apreciază că interpreții lirici sunt superlativi, comparativi, pozitivi. În 1867, când a avut loc premiera piesei „Răzvan și Vidra”, Hașdeu se dovedește un adevărat pamfletar: Răzvan lipește pe un stâlp din piață versuri împotriva domniei și a boierilor, în stilul poeziei populare, în care fiecare strofă poate fi socotită o epigramă:
Frunză verde de negară, Frunză verde de negară,
De când domnește în țară Norodul plânge și zbiară,
Petru-vodă șchiop și slut Dar în cer și pe pământ
De râs țara s-a făcut! Nu-l aude nici un sfânt!
Frunză verde de negară, Frunză verde de negară,
Vodă doarme în cămară, Decât un domn de ocară,
Iar boierii, tot furând, Iar boieri mișei și hoți,
Își fac trebile pe rând! Mai bine la dracu toți!
Creația umoristică e impulsionată de nemulțumire, de dorința de a critica o stare de lucruri considerată anormală sau pur și simplu impusă de putere. Conservatorii, care se aflau la putere, n-au simțit nevoia unei publicații de umor, conferind presei satirice calificativul de „nerușinată”. Dar își schimbă optica în vara lui 1876 când părăsesc scaunele puterii și când Carp nu acordă guvernului liberal decât două săptămâni de viață, deși el va dăinui 12 ani. Desconsiderarea „inamicului” le întârzie reacția, care e tardivă. Atunci apare „CUCURIGU” (18 iulie 1876 – 5 iunie 1877) și replica lui serioasă – „TIMPUL” – care, abia în 1877, va deveni gazeta înnobilată literar de Eminescu, Slavici, apoi de Caragiale.
Războiul stă să izbucnească. Se încheie cu Rusia convenția prin care se permite trecerea trupelor pe teritoriul nostru. La 6/18 aprilie 1877, armata română e mobilizată. La 12/24 aprilie, Rusia declară Turciei război. La 9 Mai, Kogălniceanu declară, în Parlament, Independența țării.
Tonul gazetelor e, în general, serios. Doar Caragiale glumește în „CLAPONUL” său minuscul. Plevna cade după un lung asediu și grele sacrificii. Rușii împing armatele până aproape de Constantinopol. Armistițiul se încheie în ianuarie 1878. La Congresul de la Berlin, care-și încheie lucrările pe 13 iulie, delegația României – Mihail Kogălniceanu și Ion Brătianu „nu sunt primiți să participe, li se face concesiunea de a fi «auziți», nu însă și «ascultați»”. României i se recunoaște independența și se restabilește autoritatea sa asupra Dobrogei, vechi pământ românesc. Recunoașterea Independenței se va face pe grupe de țări și în trepte: imediat de către Rusia, Turcia și Austro-Ungaria și, abia în 1880, de către Germania și Anglia [CF. Constanța Trifu, Presa umoristică de altă dată, București, 1974)]. 1881 este anul în care se proclamă regalitatea.
GHIMPELE își încetează apariția la 8 aprilie 1879. Alte publicații își continuă activitatea și apar alte reviste, cu titluri semnificative, precum FARFARA, PURICELE, declarat urmaș al BOBÂRNACULUI, PERDAFUL, CALICUL, SCAIUL etc. Epigrama se publică în mod curent nu numai în revistele umoristice. În „LITERATORUL”, de exemplu, în 1884, Al. Slămniceanu semnează o epigramă ce ne amintește de improvizațiile din folclorul orășenesc, structurată pe opoziția netă palat-bordei:
La palat se banchetează La palat e rai și bine
Prin bordeie se oftează În bordei, numai suspine
„BICIUL” nr. 16/1887, publică următoarea epigramă, în care apare motivul „capului de bou” atât de speculat mai târziu:
Timbrofilului G.
Am capul de bou cel mai rar –
Mi-ai spus tu în atâtea dăți –
Te cred după vorba ta chiar
Îl văd și făr’ să mi-l arăți.
N.T. Orăsanu, în „FARFARAUA” din 1888, îl prezintă astfel pe Theodor Rosetti – unul din fondatorul „Junimii”, premier al cabinetului:
Conu Toderiță cu fața blajină Nalt cât o momâie, lung ca o prăjină
Cu aerul candid, cu barba de țap Dar moralicește cu nimic în cap.
(cam tot așa îl prezintă și George Panu în „Portrete și tipuri parlamentare”, 1893).
Despre atmosfera în care au proliferat revistele de umor după 1880, N. Iorga scrie următoarele , în Istoria literaturii românești: „Deci faza literaturii românești de pe la 1880 va fi reprezentată prin individualități care se apropie sau se despart, după împrejurări, între dânsele. N-au reușit, din nefericire, niciodată să stabilească legături de prietenie netulburată, și a fost un moment chiar în care își râdeau unul de altul, moment foarte dureros pentru toți aceia care țineau nu numai unul la altul, ci la toți împreună. Reviste apăreau chiar pentru ca unul să lovească în celălalt, reviste umoristice, speciale Bucureștilor, foarte bune pentru cafenea, dar care nu au contribuit întru nimic – cu individualități ca a lui Anton Bacalbașa, cel cu „MOȘ TEACĂ”, și cu caricaturi – să ridice prestigiul literaturii românești și să contribuie la dezvoltarea scrisului nostru național.
Deși denumirea epigramă circula de mult, ea nu era cunoscută încă în toate straturile sociale. O știre umoristică despre această noțiune apare în „COCOȘUL”, ziar umoristic, București, 27 aprilie 1881:
„D-nul Tache Calendru, ducându-se în vizită la d-nul Bilcescu, îi zise:
– Am prânzit cu un poet care mi-a încoronat prânzul printr-o epigramă admirabilă.
D-nul Bilicescu, pe-atât de lacom pe cât e de nepriceput, chemă repede pe bucătarul său:
–Ce fel dracu de bucătar ești, măi, că nu mi-ai făcut niciodată epigrame?”
În secolul al XIX-lea, presa/jurnalismul s-a constituit în cel mai important factor de afirmare și de promovare a literaturii române, în general, a literaturii umoristice, în special. Este cea care a încurajat, a răspândit și a promovat arta literară care, prin ancorarea în viața societății, se constituie în factor de seamă al promovării valorilor și combaterii racilelor de tot felul. A fost și este oglindă a timpului său, având rolul de a aduce la cunoștință noutățile, veștile, dar și de impunere a principiilor etice și chiar estetice, de comunicare cu cititorii într-un dialog presupus. Prin implicarea sa în viața culturală, social-politică și în toate zonele de manifestare a vieții și gândirii omului, jurnalismul s-a impus ca pilon a societății românești în toate timpurile. (Cf. Carol Roman) Presa este cea care a încurajat, determinând maturizarea genurilor literare de umor, în special a epigramei care, în ultimul deceniu al secolului XIX, se afirmă ca specie de sine stătătoare prin apariția primelor volume, semnate de Vero, Ion Ionescu-Quintus, Toma Florescu, Radu D. Rosetti, E. Herovanu, Giordano.
În concluzie, presa, care a avut un rol important în evoluția creației umoristice, relevă încă un adevăr: atât ziaristul, cât și epigramistul, de exemplu, coboară în albia curgătoare a vremii lor, ambii se situează pe axa timpului și, arta lor, în care ACTA și VERBA se condiționează reciproc, se constituie în oglindă a societății, contribuie la ieșirea României în lume, devenind simbol, chiar stâlp al identității noastre naționale.
Dr. Elis Râpeanu