După ce, nu cu multă vreme în urmă, scrisesem despre cărțile scriitorului severinean, prof. dr. Florian Copcea, privind situația de azi a comunităților de români din Banatul sârbesc și Timoc, iată o carte rotundă ca un contur de hartă, intitulată „ROMÂNII MEGIEȘI – călătorii identitare” (Ed. Universul Academic, București, 2021, format academic, 412 p.). Este vorba de volumul I, semnat de MIHAI NICOLAE, doctor în drept al Universității București, coordonatorul activității organizației neguvernamentale Institutul Frații Golescu pentru relații cu românii din străinătate și copreședinte al Platformei Unioniste „Acțiunea 2012”.
Aplecat de mai multă vreme, printr-o publicistică de atitudine, dar și prin prelegerile și comunicările de mai larg interes asupra drepturilor omului, în special privind drepturile minorităților (vezi Convenția-Cadru privind protecția minorităților), dl MIHAI NICOLAE este autorul (coautorul) unor volume destul de lămuritoare în chestiune: „Istorii paralele”, „Românitatea răsăriteană. Biserici rupestre din Basarabia”, „De viță românească”, „Altare și frontiere” ș.a.
Dacă sintagma „Românii de pretutindeni” (din 2017, România are un „Minister pentru Românii de Pretutindeni”) se referă la „românii care trăiesc în afara granițelor actuale ale României” („comunități istorice”/ pământeni/ neaoși/sadea/ indigeni și „diaspora” / pribegi ori e/i-migranți), noțiunea de „megieși” îi denumește pe românii din imediata vecinătate, care „au urmat evoluția hotarelor statului român sau ale fostelor principate până la crearea, în 1918, a statului unitar român”. Aceștia ar reprezenta, conform autorului, „cioburile istoriei noastre, nu întotdeauna victorioasă, nu întotdeauna împlinită”, care au trăit procesul istoric „între diferite popoare pentru spațiu de locuire și resurse” (este vorba de acele „comunități istorice” de români autohtoni „care s-au format și s-au dezvoltat în teritoriile unde trăiesc și în prezent”. De aceea, în prezenta carte, nu vom întâlni problemele specifice „diasporei” și nici cele legate de comunitățile aromâne, meglenoromâne sau istroromâne.
Mai exact zis, acest prim volum dedicat „românilor megieși” (un admirabil studiu monografic ce prezintă pentru prima dată la un loc toate aceste comunități de români autohtoni, rămași în afara graniței din cauza vicisitudinilor istorice), urmărind atât „biografia locurilor” cât și „descrierea oamenilor”, are în vedere monografică Ținutul Herța, Transnistria, Românii de la est de Bug, Sudul Basarabiei (Bugeac), Românii din Bulgaria și Românii din Banatul sârbesc (Voivodina). Sunt, cum precizează autorul, „Călătorii identitare”, și, conform consemnării dr. Irina Airinei de pe coperta IV, „reprezintă prima sinteză documentară apărută în ultimii 85 de ani dedicată colectivităților naționale din vecinătatea României”. Altfel zis, lucrarea de față amintește de studiul diplomatului Mihai Adalbert Blenche (prim-consul la Teheran), „Românii de peste hotare” (1935), moment după care „a urmat tăcerea, iar statul român a declinat orice preocupare pentru soarta românilor rămași în afara frontierelor”. Mai ales după cea de-a doua conflagrație mondială, în intervalul 1944-1989, când interesul pentru frații români din afara granițelor dispare pur și simplu din politica oficială, subiectul -care avea tradiție academică în cercetarea românească – a fost marginalizat, ba chiar obnubilat de-a dreptul din cauza orientării diplomatice dictate de comisarii sovietici, care impuneau doctrina „internaționalismului proletar”. Astfel au fost abandonate comunitățile de români extra-frontierești, componente ale etnicului românesc structurat pe origine, limbă și destin istoric, oglindind un model existențial (cf. definirilor unor mari etnosofi români: C. Rădulescu-Motru, Mircea Vulcănescu, Dan Botta, Lucian Blaga, C. Drăghicescu ș.a.). Vorbim, desigur, de „o spiritualitate românească” (D. Stăniloaie), de „o viziune a lumii” (Ovidiu Papadima), chiar de „o dimensiune românească a existenței” (Mircea Vulcănescu). În primul rând, este vorba de „un habitus”, în sens antic roman, („fel de a fi”), care trimite la „cultus” (lat. „fel de viață”) și „usus” (practica uzuală): „Preluat în identitatea colectivă, acest habitus asigura, cu toate transformările care intervin prin vreme, esența recognoscibilă a unui popor” (p. 37), un popor care își supraviețuiește „prin ani și câteva cicluri de viață, tot așa un habitus etnic rămâne entitatea aceleiași ființe”, „virtuțile naționale” fiind fixate pentru generații întregi…
Pe de altă parte este vorba de o „etno-diversitate” (după modelul „biodiversității”), care desfide standardizarea și uniformizarea planetară preocupate de „tehnologie reproductivă, inginerie socială și controlul informației”. Dincolo de tezele inadecvării națiunii la realitățile / imperativele prezentului, care promovează un globalism nimicitor al specificității și diferențierii naționale (o nouă „obsesie” a… omului nou, de referință stalinistă sau fascistă, o distopie perfectă, un pandemonium de nobilă inutilitate!), care merge chiar împotriva Convenției UNESCO privind „protecția și promovarea diversității expresiilor culturale”(2001, 2005), etno-diversitatea (văzută ca adevărate „geometrii neeuclidiene”) reprezintă un „patrimoniu universal imaterial”, prin care popoarele lumii contribuie la „unitatea întregii umanități”. Orice națiune istorică se construiește în jurul națiunii majoritare, înfăptuitoare a statului național, conviețuind cu minoritățile locului.
„Realizarea unei societăți democratice – scrie autorul – presupune tocmai un teritoriu precis delimitat și o națiune unitară, ale cărei legături interne sunt stabile. Nu cred că putem vorbi despre democrație, drepturi individuale, egalitate de șanse și nediscriminare sau despre libertate de exprimare în cazul oricărui teritoriu ca suprafață terestră și oricărei aglomerări de indivizi care populează o zonă geografică…” Va reuși Uniunea Europeană, se întreabă autorul, să-și găsească rădăcinile creștine (nu o interesează asta, zicem noi!), dar și o unitate multiculturală reală care „să asigure un cadru supranațional pentru popoarele care o compun?” Sunt, desigur, probleme care impun o colaborare coerentă (piața muncii, poluarea, schimbările climatice, sărăcia, pandemia, solidaritate geo-strategică, susținere economică și reglarea financiară, apoi aspecte culturale, de drept, apărare cibernetică etc.), dar, dincolo de „nepotrivirile” de naturi diferite, trebuie avute în vedere „unitatea scopurilor, mijloacelor și a problemelor comune, viziunile diferitelor entități etnice”, ceea ce vrea să zică fără urmă de îndoială că „etno-diversitatea poate să ne redea peisajul uman și frumusețea plenară a lumii, în mirifica ei varietate.” Așadar, nu o nouă ideologie de buldozer nivelator de reliefuri, ci o „nouă abordare” pentru care militează monografistul românilor megieși, făcând vorbire despre instituțiile politice și administrative ale Statului român, care ar trebui să lucreze în acest sens, pe baza legislației internaționale în vigoare (acorduri, declarații, înțelegeri, convenții-cadru etc.), întru clarificarea deplină a dimensiunii identitare și drepturilor lingvistice, și nu în ideea revanșardă și anexionistă: „Românii de pretutindeni nu trebuie să fie iarăși victime.”
Prezenți în Europa zilelor noastre azi mai mult decât oricând, românii din Basarabia, Ținutul Herța, nordul Bucovinei, Voivodina, Timoc, Albania și Macedonia etc. trebuie să-și găsească „o soluționare pragmatică” a situației lor de fapt și de iure (inclusiv obținerea cetățeniei, cum s-a propus în Parlament încă din 2019, prin instituirea a ceea ce s-ar putea numi „Cartea verde a românilor de pretutindeni”, după model american, polonez, slovac etc. Acest traseu, pe care îl au de parcurs românii de pretutindeni, este, desigur, „dificil”, dar nu imposibil într-o comunitate europeană în care nu interesele de alt tip trebuie să primeze, ci ale egalității de drepturi și șanse egale…
*
Că România de azi s-a constituit, de-a lungul istoriei, într-un stat modern care are pretutindeni comunități românești „transfrontaliere”, este o realitate îndeobște recunoscută. Acest sentiment al unității de neam, limbă, tradiții și obiceiuri, spiritualitate vine de departe din istoria noastră și, odată cu crearea statelor feudale românești (sec XIV), situația devenise o realitate istorică, etno-geografică și lingvistică. Nu au lipsit din conștiința națională românească acele „voci” vizionare care s-au aplecat asupra problematicii originii și unității de neam, a latinității limbii etc., de la cărturarii și cronicarii din epoca umanismului (precum istoriografii Miron Costin și stolnicul Constantin Cantacuzino, apoi savantul Dimitrie Cantemir ori corifeii Școlii Ardelene). Problematica (adâncită prin viziuni dacologice) a preocupat spirite de seamă din secolul romantic (Kogălniceanu, C. Negri, Hasdeu, Eminescu, G. I. Lahovari, C. Diaconovici, Simion Florea Marian, Simion Mehedinți, până la diplomatul Mihail A. Blenche cu studiul lui „Românii de pretutindeni”, 1935), devenind studiu sistematic la cărturari și istorici din sec. al XX-lea.
Eminescu, bunăoară, avea clar în minte tabloul „românilor de pretutindeni”, atunci când în fulminantele sale articole lua apărarea acestui „popor românesc liber”: „Din marea unitate a tracilor romanizați care ocupa veacul de mijloc aproape întreg teritoriul Peninsulei Balcanice, începând de sub zidurile Constantinopolului, a Atenei și a Triestului și ajungând până la Nistru spre miazănoapte și răsărit, până-n șesurile Tisei spre apus, n-a rămas decât mâna aceasta de popor românesc liber pe peticul de pământ dintre Prut, Dunăre și Carpați…” („Timpul”, 25 mai 1879).
*
Într-o carte din 2006 (Dacoromânia profundă, studii de dacologie) și în alt, din 2011, „MIHAI EMINESCU – mitograme ale daco-românității”, ne-am ocupat de ideea eminesciană privind românismul său manifest, înțeles uneori greșit.
„Fulgerat de ideea unei epopei dacice” – cum exact observa monografistul său G. Călinescu – Eminescu ne-a dat, deși fragmentar, epopeea națională, legitimând, în poemul sociogonic Memento mori, civilizația geto-dacă în rândul marilor civilizații ale omenirii, începând de la comunităţile primitive, trecând prin Babilon, Asiria, Palestina, Egipt, Grecia, Roma, epoca năvălirii barbarilor în Europa, până la Franţa Revoluţiei şi a Împăratului Napoleon. Din 217 strofe senarii (deci 1302 versuri), cât numără acest cel mai amplu poem eminescian, 104 sunt dedicate Daciei legendare și eroice! Poetul se avânta, așadar, în grandioase viziuni romantice privind istoria mitologizantă a țării sale, creând desigur în perspectiva universalității. Iată de ce nu trebuie să-l vedem ca pe un paseist atemporal rătăcit în fundături mitologice sau ca pe un naționalist de îngustă viziune etno-istorică…
Cunoscând bine istoria omenirii și foarte bine istoria poporului său, Eminescu a observat la timp situația istorică și noile reconfigurări geo-strategice ale Europei răsăritene, militând pentru drepturile istorice și inalienabile ale românilor, pentru o mai justă punere în valoare a tot ceea ce este românesc și autentic. Cel ce își riscase în studenție statutul de om liber prin scrierea unor articole ce vizau îngrădirea de drepturi și libertăți a românilor din Transilvania va continua să gândească și să creeze în spiritul ideii naționale. Dacoromânismul poetului, vibrând puternic atât în poezie cât și în publicistică, venea din străfunduri de veacuri, cu o întreagă istorie și mirabilă mythosofie, care vor imprima eminescianității specificitatea unui geniu preponderent romantic.
„Om al timpului modern”, cum îl vedea Maiorescu în articolul din 1889, Eminescu și poeziile lui, poetul era un geniu „înnăscut”, cufundat „în lumea ideilor generale”, calificativ pe care criticul junimist îl reiterează de câteva ori în comentariul său. Dar ceea ce a impresionat foarte mult pe contemporani, deopotrivă pe amici și inamici, a fost geniul gazetăresc al poetului, în numele căruia acesta a jertfit un timp important al vieții sale. Esența vulcanică și fulminantă a gazetăriei sale și-a aruncat lava incandescentă peste tot ce falsifica și denatura ideea națională, Poetul fiind de-a dreptul obsedat de soarta poporului român și de destinul său în istorie, dincolo de „naționalismul” greșit înțeles și de insinuanta xenofobie. Actualitatea gazetăriei eminesciene este o realitate incontestabilă, aici se exprimă direct și pe de-a-ntregul poetul, gânditorul, omul „de doctrină”. Căci departe de a se înregimenta într-o anume direcție, Eminescu scria cum simțea el, cum gândea el, nu plutind peste realitățile românești, ci abordându-le cu aplomb, cu un simț al realității deopotrivă analitic și vizionar.
„Românismul” lui Eminescu nu poate fi înțeles decât în relație cu prezentul social-istoric al vremii sale. S-a spus despre El că ar întrupa pe „românul pur, absolut” (Blaga). Mircea Eliade, în studiul despre Eminescu şi Haşdeu (1987), vedea în Eminescu pe teoreticianul, prin excelență, al românismului şi al naţionalismului românesc. Dar Eminescu avea în ecuația românismului său întregul popor român, nu numai pe cel aflat în granițele lui de atunci, ci mai ales pe românii din afara frontierelor naționale, indiferent că era vorba de românii sud-dunăreni, de istroromâni, de morlacii din Bosnia și Herțegovina, de aromâni și meglenoromâni, după cum clar reiese din studiul Românii Peninsulei Balcanice:
„Nu există un stat în Europa orientală, nu există o ţară de la Adriatică la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră, începând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia şi Erţegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unităţi etnice în munţii Albaniei, în Macedonia şi Tesalia, în Pind, ca şi în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia…”
Nici românii din Moravia şi Ungaria nu vor fi uitați, așa cum în alte studii se referă detaliat la istoria și soarta poporului român din Basarabia și Bucovina. E vorba de un serial de articole dedicat Basarabiei, publicat în „Timpul” (în martie 1878), o adevărată micromonografie, din care se vede cât de bine cunoștea poetul istoria ținuturilor de dincolo de Prut, viața concretă social-cultural și istorică a Basarabiei. Cineva lansa ideea „panromânismului”, în legătură cu această viziune integratoare a neamului românesc, văzând în poet un „teoretician al panromânismului”, ba mai mult un autor de „doctrină a panromânismului”… Dar Eminescu nu scria despre românii de pretutindeni în spiritul unei idei imperialiste, ci într-o înțelegere de profunzime, organică, militând așadar pentru drepturile istorice și inalienabile ale națiunii sale, străin, așadar, de ceea ce alții înțelegeau prin noțiunile de panslavism, pangermanism ori paneuropenism… Căci, conform unei memorabile propoziții, „nația românească are o singură șiră a spinării și un singur creier”. „Suntem români și PUNCTUM”, concluziona omul de concepție (v. mss.2264).
*
Revenind la admirabila panoramă a „Românilor megieși”, din preajma granițelor noastre de azi, vom preciza că în volumul următor autorul își propune să întregească tabloul de acest fel, cu cercetarea/ descrierea comunităților românești din dreapta Tisei (Maramureșul istoric), din Bucovina de Nord, din Basarabia (Republica Moldova), din Timoc și Valea Moravei, din Ungaria. Astfel concepută (deși era posibilă și o altă structurare, mai strânsă, megieșă), această panoramă etnografică începe cu Ținutul Herța, stabilindu-i-se reperele istorice, limba, cultura tradițională, biserica, cu referiri statistice la populație și localități. Același lucru îl face cu Transnistria, cu populația și localitățile transnistrene de-a lungul istoriei, de la cultura tradițională până la mass-media, asociații și, în genere, fenomenul de culturalitate.
Există, desigur, și o „Românitate răsăriteană”, adică acei români „de la Est de Bug”, pe care i-a studiat, în perioada 1941-1944, cu echipe de cercetători specializați, Institutul Central de Statistică, aflat atunci sub conducerea sociologului Anton Galopenția.
Apoi, o descindere în „Sudul Basarabiei” (acea „Solitudo Getārum”, cum i-a zis geograful antic Strabo acestui teritoriu delimitat de Pontul Euxin, Istru și Tyras/ Nistru, atribuindu-l geților), care începe cam așa: „Din București până la Cetatea Albă sunt 300 de kilometri, mai puțin decât până la Oradea (450 km) sau Sighetul Marmației (500 km). Cu toate acestea întreaga regiune pare din altă lume…” (p.204). Date mitologice și istorice, din antichitate până în contemporaneitate, vin să contureze exact acest „Sud al Basarabiei”, numit Bugeac, cu efervescență la Cetatea Albă, Vâlcov și Izmail, stăpânit de otomani (1484-1812) și de ruși (1812-1918), populat de-a lungul vremii de etnii „împestrițate”, mai recent de găgăuzi și bulgari (românii, arondați o parte ideii „moldoveniste”, sunt majoritari în 25 de localități din regiune), rămas într-o „sărăcie lucie”. Să reținem că, după obținerea independenței, Ucraina a preluat adevărul deformat al „moldovenismului”, din 123.751 de „moldoveni” doar 23 de persoane au indicat, la recensământ, ca limbă maternă, româna! Cercetând situația bisericii și a școlilor, inclusiv fenomenul asimilării forțate, se constată o adevărată luptă în păstrarea tradițiilor românești, o rezistență nu prea organizată („o picătură așteptată-ntr-un ocean de nădejde”)…
La fel de ingrată este situația „Românilor din Bulgaria”, căci, studiindu-se aceleași realități sociale (repere istorice, populație și localități, limba, biserica, școala, mass-media, cultura tradițională, asociațiile), autorul face interesante observații despre tracii din sudul Dunării (până la „spargerea unităților balcanice”) și dioceza Thracia/ zisă Rumelia, din Imperiul Roman de Răsărit, urmată de Hanatul bulgar și de Primul Imperiu Bulgar condus de Asănești cu capitala la Veliko Târnovo, numită „A treia Romă” sau „Al doilea Constantinopol” (de fapt, „Epoca de aur” a culturii bulgare, cu influență culturală la nodul Dunării, prin eclezie și limba slavă de readație medio-bulgară), apoi evocă orașul Vidin (vechea garnizoană romană Bononia), în care aude vorbindu-se românește pe stradă și unde are loc un festival de muzică tradițională românească. Foarte interesantă povestea domniței Teodora Basarab (+1352), născută la Curtea de Argeș, din Basarab I, devenită suverană a bulgarilor, luptând alături de soțul ei în campaniile din Tracia de Nord, contra Imperiului Bizantin, împotriva Serbiei și, mai târziu, împotriva Imperiului Otoman care viza Peninsula Balcanică. Unul din copiii ei va conduce Țaratul de Vest cu capitala la Vidin (1356-1397). Suverana, devenită maică la mănăstirea rupestră Albotina, a fost canonizată ca Sfânta Cuvioasă Teofana (pe 28 iulie 2022, a fost lansată la Râmnicu-Vâlcea, lucrarea monografică „Teofana Basarab”, semnată de preotul Al. Stănciulescu-Bîrda, în cadrul memorialului „Pr. istoric Dumitru Bălașa – Patriarhul de Drăgășani”, simpozion organizat la Biserica Sf. Paraschiva de vrednicul de laudă pr. Nicolae State-Burluși, la care am participat).
Pe lângă Vidin („capitala românilor din Bulgaria”), autorul evocă și alte localități cu specificul lor istoric și etnografic: satele Florentin, Gânzovo, Lom, Smârdan, Rahova, Șiștov, Turtucaia. Aceleași probleme de asimilare și nivelare a specificului românesc, precum în Sudul Basarabiei, în unele locuri din Banatul sârbesc, în Timoc sau în comunitățile românești din Ungaria, Transcarpatia etc. De reținut că în Bulgaria există o singură biserică ortodoxă românească (la Sofia), deși există, la Vidin, Asociația Vlahilor din Bulgaria, această viață asociativă cunoscând azi „o revigorare relativă”…
Cât privește românii din Voivodina și Timoc, despre care s-a mai scris în anii din urmă, autorul îi evocă sub genericul de „Republica Culturală Banat”, cu un consulat al României la Vârșeț. Oricum românii din Provincia Voivodina sunt mai organizați și d. p. d. v. cultural interacționează din ce în ce mai bine cu fenomenul cultural românesc, în special cu cel transfrontalier de pe linia Craiova – Drobeta Turnu Severin – Timișoara, ba chiar cu fenomene culturale europene… Spiritul ziarului „Libertatea” și al periodicului cultural „Lumina” din Panciova a rodit, după 1945, din plin, în condițiile autonomiei, într-o frumoasă colaborare transfrontalieră, noi înșine recenzând recent cărțile de poezie ale unor valoroși scriitori sârbi, apărute la Editura Academiei Române (Vasko Popa, Radu Flora, Slavco Almăjan, Petru Cârdu, Nicu Ciobanu, Pavel Gătăianțu, Ioan Baba ș.a.), îngrijitor de ediții fiind scriitorul și omul de cultură severinean Florian Copcea.
42 de localități concentrează populația românească din Voivodina (cu capitala la Novi Sad, în 2019 „capitală europeană a tineretului”), din zonele Vârșeț, Becicherecu Mare/ azi Zrenjanin (reședința Banatului Central), Panciova (centrul administrativ al districtului Banatul de Sud), Alibunar, Cuvin și Biserica Albă, cetățeni sârbi de naționalitate română putând fi întâlniți pe întregul teritoriu al Serbiei. Reorganizarea rețelei de școli, în general a învățământului în limba română (35 de unități), precum și a bisericilor (40 de parohii românești), asociațiile, organizațiile, mass-media în limba română, au făcut reale progrese, în timp ce frații din Timocul dunărean se luptă cu presiunea asimilării, neavând structura organizatorică a Voivodinei autonome (în viitorul volum sperăm ca autorul să reliefeze pregnant aportul unor scriitori și artiști din Timoc, precum Adam Puslojici, la promovarea culturii române și a colaborării transfrontaliere)…
Peste tot se simte același spirit al Banatului care, deși rupt în două prin reorganizarea Balcanilor după primul război (1918), continuă să se dezvolte și să prospere, românii din Timoc și Voivodina, cu multiculturalitatea și etno-diversitatea lor, constituind „granița vie a poporului român”, un fenomen transfrontalier susținut prin eforturi diplomatice bilaterale și chiar europene (din 1997, Voivodina, România și Ungaria fac parte din „regiunea europeană de colaborare transfrontalieră”)…
Desigur, nu peste tot este o „fericire” plafonabilă, sunt încă multe lucruri de făcut și politic, și administrativ, și cultural, dar important că există colaborare și se lucrează pe planuri diferite pentru îmbunătățirea reciprocă a situațiilor semnalate în presă, prin deplină libertate de exprimare asigurată…
Beneficiind de bibliografii punctuale și clarificatoare, pentru fiecare zonă de „români megieși” în parte, lucrarea dlui Mihai Nicolae este nu numai documentată scriptic (istoric social, cultural), ci și la fața locului, sesizând caracteristicile, specificul, diferențierea, totdeauna în referențialitate cu imaginea țării-mamă. Declarând de la bun început că acest demers al panoramei sale privind „românii megieși” nu are vreo intenție revanșardă, de punere în discuție a unor „drepturi” teritoriale, autorul se dovedește un cercetător de valoare, atacând o problemă „sensibilă”, rămasă așa de multă vreme, care își cere clarificările întru întâmpinarea unui viitor mai bun pentru toate comunitățile de români transfrontalieri din jurul actualelor granițe ale Statului român.
Îl felicităm cu deosebită înțelegere și gratitudine pe autorul minunatului demers privind „Românii megieși”, așteptând cu mare interes călătoriile sale „identitare” din viitorul volum, la românii din Transcarpatia (Maramureșul istoric), Bucovina de Nord și Basarabia/ Republica Moldova, la megieșii din Timoc, Valea Moravei și, desigur, la cei din pusta maghiară, din Ungaria…
În principal, este vorba de provinciile istorice ale României (statuate între 1913 și 1940), către care trimite Roza vânturilor din curtea Bisericii „Sântul Gheorghe cel Nou” din București (unde a fost prohodit Eminescu), „Kilometrul Zero” de unde „au început și drumurile mele”, într-o Românie „țară de răscruce, dar și de necesitate europeană”, aflată la răspântia celor trei mari imperii și al cărui spațiu etnic se întinde și dincolo de aceste hotare…
Zenovie Cârlugea