De ce am scris această carte
Elena Ceaușescu n-a ținut jurnale, n-a scris bilețele, nici scrisori… N-a lăsat în urmă reflecții despre viața ei.
Hazardul, voluntarismul sau întâmplarea să fi prevalat în acest destin? În pofida avalanșei de informații politice, rețetele câștigului și pierderii puterii nu ne sunt mai limpezi decât strămoșilor din vechime.
Umbra celei de-a cincea faraoane din dinastia a 18-a a Egiptului, bunăoară, învolbură încă judecata istoricilor. În urmă cu trei milenii și jumătate, Maat ka ra Hatsepsut, soție, soră vitregă și regentă a lui Tutmes al III-lea, și-a pus bărbatul în umbră. Poruncea, ascultată de toți, după capul și spre gloria ei. A ridicat temple și obeliscuri. Și-a închinat sieși statui și un falnic mormânt. Și lucru nemaivăzut, și-a asumat, pe față, prerogativele Faraonului: Hatsepsut se ocupa de ceea ce în zilele noastre ar fi politică internă, iar Tutmes al III-lea, de chestiunile militare. După moarte, Faraoanei i-au desfigurat monumentele și i-au șters numele din înscrisuri. De ce însă? Și cine ?
Pe-o altă axă spațio-temporală s-a înălțat Gingis-Han. Sucesorii săi de două generații au stăpânit cel mai mare imperiu din istoria omenirii. „Întemeietorul” se îngrijise însă să nu-i cunoască nimeni mormântul. Și-a sfătuit fiii să poarte povara puterii cu înțelepciune și modestie. În etica lui, nu vorbele, ci faptele sunt măsura conducătorului: mulțumirea stăpânului n-o poate întrece pe cea a supușilor; înțelept e traiul cu hrană și straie asemeni tuturor. Dușmanii poți să-i învingi doar atunci când Eternul Cer Albastru i-a condamnat deja pentru trufia și bogăția lor. În lumea aceasta, nu-i nimeni cel mai puternic ori cel mai înțelept. Urcat în înălțimea muntelui, și animalul cel fără de minte se-nchipuie mai mare ca însuși muntele….
Aproape de zilele noastre, în memoriile sale, secretara lui Hitler și-a descris șeful ca pe-un desăvârșit gentleman în relațiile cu personalul și subalternii direcți. Pasionat de muzică, arhitectură și pictură, vegetarian convins după emoțiile negative trăite într-un abator, admirator al virtuților vieții de familie, anti-alcoolic și anti-tabac, Hitler putea fi perceput de aceștia ca merituos umanist. Peste acest prim cerc al intimilor cotidianului, pare a fi translat, insesizabil, contribuția lui criminală la istoria omenirii.
Cu semnificații diverse, citările de cazuri ilustre pot continua la nesfârșit. Căci, parafrazându-l pe etologul Konrad Lorenz, istoria e atât de bogată încât, cu puterea exemplului, putem argumenta orice.
Legenda Ceaușeștilor trimite însă la basmul Cenușăresei cu final horror. S-a țesut pe fundalul unui secol care depășește trecutul și în descoperiri benefice progresului, dar și în violență. Un veac al contradicțiilor: în prima jumătate cu două conflagrații mondiale, iar într-a doua, în „război rece”. Secolul XX a fost și secolul femeilor. În crizele sociale produse de conflictele militare, ele au ocupat locurile de muncă eliberate de bărbații chemați la arme. Nihiliste, feministe, revoluționare de profesie sau hippy, femeile lumii au generat mișcări politice, revoluții domestice și sexuale care-au schimbat din temelii, deopotrivă, cotidianul contemporanilor și evoluția umanității. Lenuța din Petrești a fost contemporana Mariei Curie, Sirimavoei Bandaranaike, Gretei Garbo, Evei Peron, Indirei Gandhi, Simonei de Beauvoir, Goldei Meir și a altor multe celebrități care-au modificat reprezentarea potențialităților feminine. A urcat pe scara puterii într-un timp când victoria candidaților la președinția Statelor Unite ale Americii depindea în bună măsură de telegenia și prestația nevestelor. Soția liderului comunist Ceaușescu a fost, printre altele, oaspetele fostelor artiste Jiang Qing, Isabel Peron și Imelda Marcos, metamorfozate în oameni politici de către soții lor…
În istoria secolului celor mai mari descoperiri științifice, performanța ca o semianalfabetă să treacă drept „savantă de renume mondial” e însă unică.
S-au scris, numai în România, sute de cărți despre epoca regimului comunist și evenimentele din decembrie 1989. Mulțimi de articole, reportaje și filme documentare au intrat în circuitul mediatic. Iar arhivele au scos și scot la iveală munți de documente. Volumul de informații, mărturii și opinii e strivitor și demoralizator ridicând dificultăți ce par, uneori, insurmontabile căutătorului unor grile unitare de investigație, selecție și de interpretare. Odată ce crezi a le fi găsit și utilizat în logica unei sinteze și argumentări neconflictuale, rezultă un lanț de ambiții, complicități, compromisuri, minciuni, duplicități… O „banalitate a răului”, după expresia Hannahei Arendt în desemnarea unor structuri cu aparență inofensivă care dezvoltă forțe maligne.
De ce, atunci, această biografie?
În ce mă privește, „pe viu” nu i-am întâlnit niciodată pe Ceaușești. Sub efectele deciziilor acestora însă, în feluri nedorit aparte, am copilărit, am studiat, am intrat în „câmpul muncii”, am fost soție și mamă. Cu milioane de români am jubilat și sperat în decembrie 1989 că, odată cu ei, a pierit Răul. N-a fost să fie. Printre altele, duhul ei de „savant și om politic” bântuie gloata aspiranților la putere. Iar la categoria „femei celebre ale istoriei”, sub eticheta „Elena Ceaușescu”, intră și România. Astfel că efortul cercetării și descrierii unei vieți clădite pe compromisuri și duplicități – debusolant la prima vedere – , îl văd ca pe-o exorcizare.
N-aș vrea să teoretizez însă prea mult asupra acestei biografii de excepție. Țin să menționez însă aici că evoluția personalității Elenei Ceaușescu după accesul în nucleul conducerii politice românești ( ca și al altor conducători!) poate fi încadrată în simptoamele „sindromului hybris” identificat de medicul și politicianul David Owen ca o patologie a puterii și descrisă astfel:
- Înclinație narcisistă de a considera lumea o arenă pentru exercitarea puterii și sporirea faimei;
- Predispoziție către acțiuni și comportamente menite să-i crească prestigiul și să-i potențeze imaginea;
- Atracție excesivă pentru aparențe favorabile;
- Stil de exprimare profetic și extatic despre chestiunile sale curente;
- Identificare cu poporul și/sau cu organizația sa într-o astfel de măsură încât își confundă interesele sale cu ale acestora;
- Tendință de a vorbi despre sine la persoana a treia sau folosind prenumele regalității (persoana întâi plural);
- Valorizare excesivă a propriei judecăți și discreditare a raționamentelor altora;
- Convingerea omnipotenței sale;
- Impresia că singura capabilă de dreaptă judecată asupra sa și faptelor sale este Istoria;
- Convingerea că această supremă instanță îi va fi favorabilă;
- Pierderea contactului cu realitatea și izolarea progresivă exceptând băile de mulțime;
- Stare de agitație, impulsivitate și imprudență;
- Preeminența viziunilor și deciziilor proprii cu efectul eludării aspectelor practice și critice realiste;
- Imcompetență „hybrică” în situații de criză.
Cu argumente în favoarea „fenomenului hybris” intervine și etologia. Ian H. Robertson aduce exemplul unui pește originar din lacul Tanganyka cu două feluri de masculi. Unii care trăiesc la suprafața apei, viu colorați și buni reproducători; ceilalți, cenușii care viețuiesc în adâncuri și nu participă la înmulțire. Când dintre exemplarele de primă categorie cade vreunul pradă, urcă altul din străfunduri, în locul lui… Ajuns la suprafață se colorează puternic și degajă forța virilă a reproducătorilor.
Patrick Lemoine adaugă o explicație neurologică a toxicității puterii – excesul și adicția de dopamină. Aceasta inundă creierul în situații de reușită, succes, cucerirea puterii, generând entuziasm, energie, plăcere dar și dependență. Romanii practicau o eficientă metodă de inhibiție a acesteia: în ceremonialul elogierii unui triumf, eroul evenimentului era acompaniat și de un sclav în lectica de unde primea ovațiile mulțimii. Sclavul avea misiunea de a-l persuada continuu cu expresia „Memonto mori!” (Amintește-ți că vei muri!”). N-a fost și cazul sărbătorilor și cutumelor politice comuniste… și post-ceaușiste!
La capătul acestor clarificări, datorez mulțumiri multor prieteni și cunoscuți pe parcursul celor trei decenii de recuperare a trecutului comunist. În primul rând colegilor jurnaliști și instituțiilor de presă prin care-am trecut și care mi-au sprijinit efortul întâlnirilor și documentării cu „martorii privilegiați” ai epocii. În succesiune temporală acestea sunt: cotidianul „Adevărul” din Arad, Televiziunea Terra-Sat din Reșița, cotidianele naționale „Evenimentul zilei”, „Jurnalul Național” și „Adevărul”, televiziunile naționale România TV și TVR. Mărturisesc, cu onestitate, că fără sigla, spațiul și libertatea ce mi le-au îngăduit, n-aș fi putut întreprinde consultarea unor surse directe. Le sunt recunoscătoare intervievaților și familiilor acestora care-au suportat disconfortul unor aduceri aminte resemnificate altfel decât și le-ar fi dorit sau închipuit. Le mulțumesc pe această cale și celor care-au solicitat, din diverse motive, să-și păstreze anonimatul, încredințată de sinceritatea lor.
Exprim, și cu acest prilej, întreaga mea gratitudine instituțiilor care pun în circuitul cercetării arhivele regimului comunist și binevoitorului personal din interfața cu publicul.
Adresez, de asemenea, mulțumiri editurii și redactorilor care finalizează acest demers.
Și, ca totdeauna, gânduri frumoase și recunoștință cititorilor.
Lavinia Betea