default-logo
BREAKING NEWS
Agențiile de presă din Europa, decise să învingă presiunea războiului şi dezinformarea Membrii Alianţei Europene a Agenţiilor de Presă (EANA), reuniţi la conferinţa cu tema „Realitate şi ficţiune în timpul războiului şi al pandemiei de COVID-19”, desfăşurată la Sarajevo, au discutat despre posibile soluţii la criza informaţională în contextul actual, în care societatea este sub presiunea războiului, coronavirusului şi dezinformării. Clemens Pig, preşedintele EANA şi CEO al agenţiei de presă din Austria APA, a spus în deschiderea conferinţei că „orice război, încă de la început, este şi un război al informaţiei”. El s-a declarat optimist, exprimându-şi încrederea că tehnologia va fi aliatul agenţiilor de presă în lupta împotriva fake news. „Tehnologia este foarte importantă pentru noi şi pentru evoluţie, dar şi pentru verificarea ştirilor şi combaterea fake news”, a subliniat şeful APA. CEO-ul Fundaţiei Thomson, Caro Kriel, a remarcat că „informaţia poate salva vieţi atunci când este adevărată, în schimb poate strica totul atunci când este greşită”. Ea a afirmat că dezinformarea în Rusia a început în 2014. La rândul său, CEO-ul agenţiei de presă germane dpa, Peter Kropsch, a punctat că presiunea economică este o ameninţare pentru presă, care, din motive financiare, ar putea deveni controlabilă, şi a adăugat că independenţa este cea mai importantă valoare pe care agenţiile de presă o au şi care trebuie păstrată. Wojtek Surmacz, preşedintele agenţiei de presă din Polonia PAP, a evidenţiat faptul că reţelele de socializare nu reprezintă surse de încredere şi că publicul ar trebui să nu confunde o sursă reală precum o agenţie de presă cu platformele de socializare. Conferinţa găzduită de agenţia de presă din Bosnia-Herţegovina FENA a beneficiat şi de un mesaj video din partea Verei Jourova, vicepreşedinte al Comisiei Europene pentru valori şi transparenţă, care a subliniat importanţa informaţiilor verificate, acestea fiind „cea mai bună soluţie împotriva propagandei”: „Uniunea Europeană nu a făcut niciodată atât de mult pentru a proteja presa, iar asta e ceea ce democraţia ar trebui să facă. Comisia Europeană pregăteşte Actul european pentru libertatea presei […] şi creşte finanţarea pentru jurnalişti, parteneriate şi proiecte media”. La finalul conferinţei, Claudia Victoria Nicolae, directorul general al Agenţiei Naţionale de Presă AGERPRES, şi Branka Gabriela Vojvodic, directorul general al agenţiei croate de presă HINA, au semnat un acord de parteneriat între cele două agenţii privind schimbul de informaţii. EANA a fost înfiinţată la 21 august 1956, în urma unei conferinţe care a avut loc la Strasbourg. Alianţa reprezintă un forum pentru cooperare şi schimb de informaţii între agenţiile de presă europene şi cuprinde peste 30 de agenţii membre, care promovează respectarea drepturilor de autor, accesul la informaţie, dezvoltarea tehnologiei de transmitere a acesteia şi libertatea presei. AGERPRES este membră EANA din 1996.

„Pân’ aici minciuna, de aici adevărul!”

De câte ori am trăit în viaţa mea treceri violente între stări contrastante, mi-au venit în minte două întâmplări vechi.

Eram adolescent, venisem acasă în satul natal, în vacanţă de la Liceul „Traian” din Severin. Un prieten m-a invitat să merg cu el şi cu taică-său să aducem o căruţă de iarbă cosită din câmp. Doi cai mici şi negri ne-au dus la vreo câţiva kilometri în sudul satului. Era o vară topitor de caldă, pe drum, ţărâna urca până la oul piciorului desculţ, am încărcat căruţa cu iarba care se uscase repede, mirosea frumos a flori şi a sânge vegetal, ne-am urcat pe fân şi am pornit înapoi. Am auzit câteva tunete slabe, aerul era nemişcat, senin şi greu, dar undeva, într-un loc ce se chema Malinii Popii (malinii erau salcâmi la noi, dacă nu ştiţi), am trecut violent graniţa unei ploi torenţiale. Am văzut-o brusc: aici era senin, dincolo, potop. Am traversat repede o fâşie de ploaie cumplită şi am intrat iarăşi în loc senin.

După vreo zece ani, lucram la revista „Luceafărul” şi eram prieten cu un scriitor ardelean, Romulus Zaharia, un om talentat şi discret, care mi-a dat un roman scris de el, Ademenirea. Era o carte excepţională, care evoca anii de după războiul al doilea, cu acţiunea plasată în Clujul universitar. Avea o secvenţă care mi-a rămas în minte: la marginea cartierului căminelor studenţeşti, studenţii răsculaţi (a fost atunci o revoltă anti-sovietică, dar şi puternic naţionalist-românească) puseseră o lozincă mare: „Pân’ aici democraţia, de-aici, Mănăşturul!” Adică dreptul nostru sfânt, nu democraţia voastră de doi bani. Alături de altele, această secvenţă a dus la interzicerea cărţii, silindu-l pe Romulus să fugă din ţară şi să moară departe, pe un pământ străin.

Azi mă gândesc şi eu ce bine mi-ar prinde să văd o lozincă mare la marginea satului meu natal, Bălăciţa Mehedinţilor, pe care să scrie: „Pân’ aici, UE, de aici, Bălăciţa!” Cu cât drag m-aş întoarce acasă!

Aceste întâmplări definesc şi sentimentul cu care am citit o carte apărută la Editura EEC din Bucureşti în 2021. Cartea se cheamă În ochiul ciclonului, e semnată de Constantin Boştină („Am fost secretar personal al lui Nicolae Ceauşescu”) şi e construită ca un dialog punctat de întrebări, mici concluzii şi câteva adăugiri ale gazetarului S. R. Stănescu şi ale tânărului istoric Alice Barbu.

Volumul are o prefaţă de şase pagini scrisă de istoricul Alex Mihai Stoenescu şi un studiu-postfaţă semnat de gazetarul Ion Cristoiu (una sută pagini).

Vreau să spun de la început că lucrarea lui C. Boştină mi s-a părut o apariţie de excepţie, pentru că autorul, un om din aceeaşi generaţie cu mine, pe care l-am cunoscut bine, a avut prilejul să trăiască, timp de câţiva ani, chiar „în ochiul ciclonului”.

Şi povesteşte lucruri extrem de interesante, calm, cumpătat, cinstit; el nu e scriitor, nu e gazetar ori istoric, e un specialist de elită în economie, adus de viaţă în politica mare a anilor comunismului, un om cu un caracter deosebit, conştient că tot ce spune – şi până unde poate spune – face parte din zona adevărului şi trebuie cunoscut şi de oamenii de azi.

E o altfel de istorie, nu aceea împănată cu minciuni, falsificări în folosul unuia sau altuia dintre actorii politici, cu manipulări grosolane, cu „programe” executate la comenzi străine.

Pentru că, din păcate, istoria noastră, aceea pe care am învăţat-o în şcoală în perioada socialismului, dar şi aceea pe care am trăit-o la maturitate, în anii democraţiei capitaliste, a aparţinut seninului toropitor al unei veri leneşe a conştiinţei, marcate de falsificări ad usum delphini, când trebuia să faci eforturi mari pentru a găsi fâşia de ploaie izbăvitoare a adevărului de care vă povesteam la începutul însemnării mele. Sau pentru a afla ademenirea frumoasă a Mănăşturului românesc.

După treizeci de ani de tranziţie şi ameţeală, după o revoluţie ciudată (o mişcare populară naturală şi durută, peste care s-a tras masca urâtă a unei calculate lovituri de stat), după un dans abulic vegheat de o Uniune Sovietică la fel de cinică şi de o Uniune Europeană uneori chiar mai cinică, iată că apar şi istorii care conţin o doză mai mare de adevăr.

Comentând cartea lui Boştină, un coleg al nostru, de altfel, gazetar extrem de talentat, îi cam diminua calităţile, contestând prezenţa celor doi raisonneur-i care – vezi , Doamne! – ar fi inutili. Eu nu cred deloc asta, ei vin ca un „surplus de documentare”, aduc şi dovezile altor cărţi ale temei, punându-ne în faţă, de fapt, un altfel de Ceauşescu.

Nu „un cavaler fără pată şi prihană”, ci un om frământat de grija ţării lui, un conducător uneori genial, alteori tiranic, un om complex, doborât, în final, de trădări, de propria boală, de propriile limite.

Cine şi-ar fi închipuit, în anii de după rivuluţie, când teroriştii otrăveau apa, brucanii otrăveau minţile, „agenturili” reale, sovietice, maghiare, americane, franţuzeşti etc. îl demonizau pe Ceauşescu, aruncau la gunoi toate albiile din România cu copii cu tot, cu industrie cu tot, când cohortele de complexaţi, de activişti din linia a doua şi securişti din linia întâi îşi dădeau coate să ajungă la putere alături de fraţi dizidenţi mai reali sau mai făcuţi la apelul de seară, că, iată, după trei decenii, poate apărea o carte sub semnul sentinţei genialului Petre Ţuţea, cel care dă motto-ul acestei cărţi: „Când voi muri eu, după mine rămâne un singur mare naţionalist în care să credeţi – Ceauşescu. Nu ştiu eu cât de comunist e el, dar ţine cu naţia asta, să ştiţi de la mine. Ăsta e român adevărat. Ţine cu noi!…

Aţi văzut, domnule, era mai mare naţionalist ca mine, că l-au omorât înaintea mea!”

Cartea lui C. Boştină conţine multe întâmplări povestite alert, sec uneori, despre omenia, despre intuiţiile geniale, mai ales în politica externă, ale lui Ceauşescu, despre bâjbâielile lui în politica internă, despre neputinţele lui, despre teroarea în care trăia, urmărit în ţară şi în cercul lumii dominate de sovietici, despre scurta lui perioadă de mare lider, despre agonia lui politică, despre marele duşman din coasta lui stângă – Elena Ceauşescu.

Nu vreau să vă povestesc nicio întâmplare. N-ar avea rost, cred că aceia care vor să ştie vor citi cu ochii lor, cu puterea lor de înţelegere, cu judecata lor.

Eu am vrut doar să vă semnalez un eveniment. Alte cărţi ale temei (avându-i ca autori pe nepoata lui Ceauşescu, pe traducătoarea Elenei Ceauşescu, pe un nepot, pe bucătăreasa liderului) sunt relevante în sens minor. Poate doar memoriile unui mare politician ca Ştefan Andrei (dar şi ele „prelucrate” de o colaboratoare uneori cam insinuantă) oferă mai multe lecţii de adevăr istoric.

Constantin Boştină, studentul la A.S.E. Bucureşti şi preşedintele Asociaţiei studenţeşti a acesteia, pe care l-am cunoscut prin anii 1970 când eram reporter la „Viaţa studenţească” şi căruia i-am fost peste vreo şase ani subaltern (atunci eram redactor-şef la „V. S.”, iar el, preşedinte al Uniunii Studenţilor Comunişti din România), omul care a ştiut să rămână egal cu el însuşi, corect, competent, un adevărat lider politic din şcoala lui Ion Traian Ştefănescu şi învăţând de la acesta să-i respecte şi să-i ajute pe ziarişti, să nu-i considere „activişti”, cum făceau alţi boşi comunişti, Constantin Boştină, solul trimis de Nicolae Ceauşescu, în momentul de mare criză politică al pregătirii căderii sale finale de către Gorbaciov, la Egon Krenz, conducătorul Germaniei răsăritene, să afle ce destin urma să aibă şi care povesteşte acest episod în deschiderea cărţii, ne oferă un document tulburător.

„Pân’ aici, minciuna, de-aici, adevărul!”

Fâşia de ploaie care ne poate spăla privirea, conştiinţa, cu condiţia să ştim s-o primim.

Vă recomand o carte care s-a scris „în ochiul ciclonului”. Citiţi-o!

 

P.S. În urmă cu două numere scriam despre „ţara din care au plecat toţi greierii”. După câteva zile de la publicare, fiica mea mi-a spus că într-o noapte, în curtea ei au reapărut câţiva greieri şi au cântat. Doar vreo două nopţi a durat minunea. Pe urmă iar au dispărut. Probabil s-au întors să cânte în altă ţară. Definitiv. S-au dus…

 

Nicolae Dan Fruntelată /UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.