default-logo

Mihai Maxim – jocul cu focul

Eminentul istoric şi critic literar Constantin Călin, laureat al Premiului Academiei Române la Secţiunea Filologie şi Literatură, 2019, şi-a intitulat Prefaţa la romanul scriitorului Mihai Maxim „Egoismul unui vis” (Ed. Semne, 2019) În căutarea timpului pierdut. Prefaţatorul, care îl cunoştea pe autor încă din timpul studenţiei de la Iaşi, avea în vedere hărnicia tardivă a acestuia pe ogorul mănos al literaturii.
După ce tradusese opt cărţi ale unor scriitori ruşi, pentru care a fost primit în Uniunea Scriitorilor, „tânărul” Mihai Maxim a debutat în proză – la vârsta de 66 de ani! – cu volumul autobiografic „Satul de sub ape” (Ed. Paideia, 2006), căruia i-au urmat la fiecare doi ani, romanele „Scutul de speranţă”, „Fereastra spre altădată” şi „Egoismul unui vis”. Ca pentru a-şi confirma prolificitatea, Mihai Maxim a scos în 2020 volumul de publicistică „Tablouri în miniatură” şi, recent, şi-a făcut cadou, la împlinirea respectabilei vârste de 82 de ani, romanul „Jocul cu focul” (Ed. Semne, decembrie, 2021).
De scriitorul Mihai Maxim mă leagă o veche prietenie şi, pentru a nu fi suspectat de subiectivism în aprecierile asupra romanelor sale, voi cita din prefeţele care le însoţesc şi din articolele în revistele literare apărute sub egida Uniunii Scriitorilor.
Despre volumul de debut, regretatul academician Victor Crăciun, care i-a fost profesor la Alma Mater ieşeană, apoi mentor şi în final i-a devenit prieten, scria: Impresionantă prin documentare, fascinantă prin stilul scriiturii, alert, de o expresivitate şi o prospeţime care contrabalansează în chip fericit cantitatea mare de informaţie conţinută în fiecare din cele două părţi care o alcătuiesc, volumul „Satul de sub ape” îi va cuceri pe cititori, pe care Mihai Maxim va reuşi, cu siguranţă, să îi abată de la cotidianul tulburat de evenimente, pentru o redescoperire a unui trecut nu prea îndepărtat, când totul se derula într-un alt ritm şi după alte tipicuri.
Scriitoarea Ileana Vulpescu, Marea Doamnă a Romanului Românesc, îi înnobilează cea de a doua carte de proză, romanul autobiografic – „Scutul de speranţă” cu un comentariu pe care îl încheie metaforic: Citind cartea „Scutul de speranţă” a lui Mihai Maxim, te simţi ca după un drum lung, ajuns la un liman de linişte netulburată”.
Victor Crăciun vede în acest roman o oglindă a sufletului autorului, … expresia exuberantă a tinereţii, dincolo de vârstă, un chiot care se estompează în faţa dramelor prin care trece.
Constantin Călin îl consideră o carte cu miez plăcut, doldora de amintiri frumoase şi caracterizări pozitive, scrisă într-o dispoziţie sufletească fericită, rară astăzi, care nu afectează impresia generală de sinceritate şi autenticitate, însă nici nu te lasă să uiţi că autorul e – de felul său şi prin funcţiile îndeplinite – un diplomat, persoană preocupată de efecte, fără a ignora „ţinuta” şi „stilul”.
Un alt premiat al Academiei Române, scriitorul şi criticul literar Ion Fercu, Secţiunea Filosofie, Teologie, Psihologie şi Pedagogie, 2020, este entuziasmat de roman: S-a spus despre acest volum că este „istoria unei vieţi”. Cred că este mai mult decât atât. Este cartea unei Lumi, un Remember în creuzetul căruia sunt estetic şi fericit topite aventurile inocenţei, nostalgiile şi tristeţile înnobilate cu lumină, zvârcolirile bobului de rouă al sufletului atins de dez(iluzii), oftatul îmbrâncit de istorie în „Clipa cea repede / Ce ni s-a dat”, dar mai ales speranţele privite ca raţiuni „de a trăi şi a muri” (André Malraux).
Următorul roman în ordine cronologică, „Fereastră spre altădată”, a întrunit nu numai sufragiile criticii, ci şi ale corifeilor Uniunii Scriitorilor, care, prin Filiala Bucureşti – Literatură pentru copii şi tineret, îi acordă Premiul „Cartea anului 2017”.
Victor Crăciun observă că personajele îşi au originea în lumea reală şi de aceea sunt aşa de vii, de credibile în povestire, şi, în pofida acelui melanj de exuberanţe şi pudori dificil de înţeles pentru cei care nu au o fereastră spre altădată, o experienţă de viaţă bogată, rămân adevărate şi frumoase din punct de vedere moral, prin ele scriitorul înălţând un imn puterii iubirii.
Scriitorul şi publicistul Ovidiu M. Curea discerne însă în carte două ferestre distincte: Autorul priveşte în trecutul tinereţii sale studenţeşti prin două ferestre, care i-au rămas deschise privirii toată viaţa. Două ferestre atrăgătoare, frumoase, inteligente şi tinere, pentru că este vorba de două fete pe care le-a iubit / şi l-au iubit concomitent şi cu aceeaşi intensitate. A încerca să răspunzi la întrebarea care a fost cea mai frumoasă poveste de dragoste dintre cele două, Andrei cu Sabina sau Andrei cu Svetlana, este ca şi cum ai încerca să spui ce îţi place mai mult, poezia lui Nichita Stănescu sau cea a lui Marin Sorescu.
Iar scriitorul şi publicistul Neculai Trandafir este încântat de titlul romanului: Dacă s-ar acorda un premiu pentru titlul de carte, „Fereastră spre altădată” ar trebui să figureze printre candidatele cu cele mai bune şanse de a-l obţine. A primit însă, după cum am văzut, Premiul Uniunii Scriitorilor!
„Egoismul unui vis”, pe care autorul îl simte ca pe cel mai reuşit roman din proza sa, este considerat şi de scriitorul şi criticul literar Nicolae Dan Fruntelată o carte adevărată, o carte despre lucrurile mici de fiecare zi, despre dreptul la iubire al unei generaţii prinse în menghina istoriei, aşa cum a fost generaţia autorului, a mea, a celor ca noi. Cu teroarea „dosarelor”, pe care le tragi după tine, o poveste despre interdicţii, dar şi despre puterea vieţii, care este ca iarba crescută printre pietrele orei, izbucnind ori de câte ori sentimentul e puternic şi adevărat. Romanul este scris parcă dintr-o răsuflare, cu colţul inimii muiat într-o lacrimă. Deşi titlul este „Egoismul unui vis”, el pare mai degrabă mărturisirea unui generos, căruia alţii i-au risipit fericirea. Romanul se citeşte ca un jurnal al unei generaţii care s-a căutat mereu pe sine, dar nu i-a fost dat să se găsească decât atunci când era prea târziu.
Opinie exprimată şi de Constantin Călin în ultimul paragraf din Prefaţa cărţii: În esenţă „Egoismul uni vis” este romanul unor personaje excepţional dotate, dar, totodată, şi romanul unei generaţii care, la o perspectivă târzie, îşi înţelege ratările şi cauzele lor.
Nicolae Dan Fruntelată scrie şi prefaţa recentului roman „Jocul cu focul”, care i se pare a fi un vârf al prozei pe care o scrie autorul din marginea Bucovinei.
În continuare, prefaţatorul ne prezintă, în stilul său caracteristic elegant, rama cărţii: „Jocul cu focul” este o poveste în care dragostea şi istoria sunt aşezate în umbra timpului, de care eroul romanului, tânărul frumos şi talentat, Genu Stăncescu, nu vrea să ţină seama niciodată. Ursitoarele i-au menit, ca în basmele româneşti, numai lucruri bune. Dar i-au menit şi suferinţă, în aşa fel încât talerul să stea drept mereu. Tânărul român, fiu de diplomat, îşi împarte viaţa între trei oraşe mari ale Europei: Berlin, Bucureşti, Moscova. Trei oraşe, trei mari iubiri, nemţoaica inteligentă Trudi, dragostea adolescentină consumată în decorul aparent rigid, dar atât de încărcat de cultură solidă al Germaniei, apoi Cristina, studenta bucureşteană care poartă în ea tot romantismul anilor frumoşi 1970, când Bucureştiul şi-a trăit odată cu ţara aceasta, partea lui de viaţă mai liberă şi prosperă şi, în final, Tatiana, rusoaica distinsă, nepoata unei nemţoaice de pe Volga şi a unui tătar, pasională, gata a se dărui total într-o dragoste fără nicio şansă. Acesta este primul strat al romanului. S-ar putea zice: al clasicului roman de dragoste, care umblă prin lume ca o pasăre călătoare şi se întoarce, obosit, cu aripile încenuşate de timp, acasă.
Mihai Maxim nu lasă, însă, cartea numai aici. Al doilea strat, poate mai puternic, îndeosebi pentru cititorii din generaţia noastră, care au trăit în acea vreme, este stratul istoriei.
Istoria nebună a veacului al XX-lea, cu războaiele nimicitoare, apoi cu pacea spartă rapid de cortina războiului rece, apoi (şi aceasta este perioada conţinută în carte) încercarea de „dezgheţ” cu anul 1968, cu primăvara cehă şi schisma lui Ceauşescu, perestroika, simulacrul de „revoluţii democrate”, istoria ca o stăpână a lumii, legată la ochi şi la mâini, trecând peste tot şi peste toate, schimbând destine şi hotărând destinele unor ţări.
Împletite mereu, dragostea şi istoria dau farmecul cărţii lui Mihai Maxim. Încolo e povestea, cu amănunte, cu personaje vii, cu „şarm”, cum se zice, ceea ce trădează ADN-ul moldovenesc al autorului.
O zicere înţeleaptă, cum sunt toate din folclorul românesc, spune: „cu ursitoarele să nu te pui niciodată”. Cam asta este învăţătura. Pe care autorul „Jocului cu focul”, prietenul meu Mihai Maxim, un filolog citit şi un om umblat mulţi ani prin lumile de care scrie, şi-a însuşit-o pe deplin.
Cartea lui trebuie citită și înţeleasă din aceste unghiuri. Care sunt ale literaturii adevărate.
În scurtul răgaz de la apariţie, cartea a atras deja atenţia confraţilor. Astfel , în numărul din ianuarie 2022 al revistei „Boema”, scriitorul Nicolae Rotaru remarcă: „Jocul cu focul” este un titlu captivant dar, după lectură – antrenantă, desigur – se constată că, deşi iubirea este un foc mistuitor, jocul idilic propus de autor nu numai că este ţinut sub control, cu măiestrie de povestitor, ci este folosit pentru producerea unor efecte, jocuri de lumini şi umbre, benefice întregului narativ.
Mihai Maxim, venit destul de târziu în plutonul scriitorilor de calitate, confirmă şi reconfirmă cu fiecare carte pe care o trimite la întâlnirea cu cititorii.
În loc de concluzii, vom încheia colajul/periplul nostru de citate despre opera lui Mihai Maxim cu aprecierea făcută de sociologul Ioan Gh. Popa, un alt laureat al Premiului Academiei Române (Secţiunea Sociologie, 2020): Volumul de publicistică „Tablouri în miniatură” şi, cu atât mai mult, romanele domnului Mihai Maxim impresionează prin bogăţia şi varietatea imaginilor din diverse epoci, grupate în jurul unor valori durabile şi reconstituite din memorie fără nici un fel de concesii conjuncturale. Ceea ce conferă povestirii sale forţă de persuasiune, autenticitate şi perenitate.

Geo Călugăru / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*